The Scar (Cicatricea), cu Vasile Adamescu (RO/EN)

Cicatricea de geniul Vasile Adamescu, nevazator
                            Vasile Adamescu

RO: The Scar (Cicatricea), cu Vasile Adamescu

M-am născut la 5 septembrie 1944, în comuna Borcea din judeţul Ialomiţa, pe braţul stâng al Dunării, într-o familie de ţărani săraci, dar buni gospodari.

Tatăl meu, Zamfir, muncea la Colectiv, îngrijind vitele iar mama mea, Voica, avea grijă de mine şi de fratele mai mare, Ionică.

Pe când tata era pe front, mama trebuia să facă şi unele munci de bărbat. Într-o iarnă geroasă, s-a dus la Dunăre să ia apă dintr-o gaură săpată în gheaţă dar, din nefericire, gheaţa a cedat sub greutatea ei şi a căut în apă.

A rămas acolo ceva timp, până a scos-o cineva. A supravieţuit, dar s-a îmbolnăvit tare şi nu după mult timp, s-a stins.

Eu aveam un an si ceva. Am rămas în grija bunicii Stanca, mama tatălui meu, femeie evlavioasă şi cu frică de Dumnezeu, muncitoare şi cu suflet bun, care era văduvă. Soţul îi murise pe front, în primul Război Mondial. La vârsta de doi ani, s-a abătut asupra mea o mare nenorocire: pierderea auzului şi văzului, în totalitate.

Era toamnă iar cei de acasă au plecat la câmp să adune recolta. Bunica m-a lăsat în grija unei mătuşi care locuia în vecinătate.

Ocupată cu treburile prin gospodărie, mătuşa a uitat de mine iar eu am mers acasă şi am adormit pe prispă.

A venit o furtună puternică şi răcoroasă, care m-a surprins şi m-a udat straşnic. La întoarcere, bunica m-a găsit aproape înţepenit. Am răcit foarte tare iar cei de acasă m-au tratat cum au ştiut, cu ceaiuri şi tot felul de leacuri băbeşti. Starea mea s-a înrăutăţit şi am început să-mi pierd auzul şi văzul. Mă îmbolnăvisem de meningită.

După un timp, tata a făcut eforturi şi m-a dus la Bucureşti la medici, dar era prea târziu. Nu se mai putea face nimic.

Am rămas aşa, în întuneric şi tăcere, având o copilărie nefericită, lipsită de sunet şi culoare. Am încercat să mă acomodez cu noua situaţie, dar a fost foarte greu. Nu puteam comunica cu cei din jur, nu puteam spune că mi-e foame sau sete. Fratele meu m-a învăţat două semne elementare, care constituiau întreaga mea formă de comunicare: când îmi era foame, îmi puneam mâna pe burtă şi o duceam spre gură şi când îmi era sete, duceam pumnul cu degetul mare ridicat spre gură.

Am încercat aşa, lipsit de auz şi vedere, să cunosc mediul înconjurător şi să-mi caut de lucru. Mă plimbam prin gospodărie şi pipăiam tot ce îmi ieşea în cale. Mă jucam cu căţeii şi pisicile, mângâiam vaca sau calul.

Îmi confecţionam singur jucării: săpam gropiţe în pământ, băteam beţe mici de jur împrejur şi puneam fân deasupra, construind astfel un fel de căsuţe.

Ieşeam mereu pe uliţă şi mă plimbam pe lângă garduri sau băteam mingea cu copiii din sat care mi-o aduceau mereu. Simţeam tot ce se întâmplă în jur.

Când ieşeam din casă, întindeam mâna afară să observ dacă plouă sau puneam palma pe stâlpul pridvorului să simt vibraţiile produse de tunete. Dacă nu ploua, ieşeam afară.

Când traversam drumul spre vecini, m-a atins odată o căruţă, lovindu-mă uşor. De atunci, înainte de a traversa, puneam mâna pe ulucile gardului să simt vibraţiile: dacă trecea calul, lemnul vibra uşor. Când era liber, treceam.

Am făcut şi multe năzbâtii, fără să-mi dau seama. De exemplu, căutând prin casă, am găsit o cutie de chibrituri cu care am început să mă joc.

Aflându-mă în preajma grajdului de vară, în care era legat viţelul, am aprins inconştient un chibrit şi am dat foc fânului. S-a aprins repede totul şi am simţit cum viţelul se smucea până a reuşit să rupă funia. Atunci am fugit şi eu de acolo, speriat.

Au venit repede vecinii şi au stins focul cu apă. Tata m-a controlat și mi-a găsit cutia cu chibrituri. Mi-a dat câteva palme la fund. Era singura modalitate prin care înţelegeam că am făcut ceva rău.

Cel mai mult timp mi-l petreceam cu bunica. Tatăl se recăsătorise şi avea patru copii cu soţia lui. Pe noi ne-a lăsat în casa bătrânească iar el s-a mutat cu noua lui familie în casa nouă, construită în aceeaşi gospodărie.

Mama tatălui, Stanca, încera mereu să-mi arate câte ceva. M-a învăţat să-mi fac semnul Crucii, fără ca eu să conştientizez ce înseamnă, mă ducea la biserică, la rudele din sat. Mă lua cu ea pe câmp, îmi arăta plantele sau mă ducea cu barca pe Dunăre unde spăla hainele.

Era tare nefericită de situaţia mea.

A chemat învăţătorul din sat şi l-a rugat să lucreze cu mine dar acesta i-a spus că nu se pricepe şi că va încerca să caute o şcoală specială la care să fiu dus.

Oamenii din sat nu credeau că eu pot învăţa carte. Îşi imaginau că voi rămâne acasă, în beznă şi tăcere.

Într-o zi, a venit la noi mătuşa Paula de la Constanţa, şi i-a adus tatălui adresa Şcolii de Nevăzători din Cluj, pe care o primise de la un turist de pe litoral. L-a sfătuit să mă ducă la Cluj, să încerce să facă ceva cu mine. Aveam deja 11 ani.

Tata a ascultat de mătuşa Paula şi m-a dus la şcoală. Am ajuns la Cluj, prima dată la Şcoala de Surzi, pentru că tata greşise adresa, iar acolo nu m-au primit. M-au trimis peste drum, la nevzători. Aici, i s-a spus tatei că a doua zi se va întruni o comisie, care va decide viitorul meu.

Speriat că voi fi respins şi aici, tatăl meu a spus că merge puţin în oraş şi nu s-a mai întors. M-a lăsat acolo, fără să-şi ia rămas bun.

Comisia profesorilor a decis ca eu să rămân în şcoală, cunoscut fiind cazul excepţional al  unei fete din SUA, Helen Keller, care deşi fiind lipsită de auz şi văz, a reuşit să facă şcoală, facultate şi să devină scriitoare.

Au fost chemate cadrele universitare de la secţia de Defectologie şi Psihopedagogie specială, să vadă cazul meu şi să încere să mă ajute.

Au întocmit un amplu raport şi o programă şcolară de recuperare.

Am fost dus la grădiniţa şcolii unde am stat o lună şi am lucrat cu profesora Andaluzia Leahu, care a încercat să-mi formeze anumite deprinderi.

A venit apoi profesoara Florica Sandu, care avea să lucreze intens cu mine. M-a dus la muzeul şcolii, unde am început să muncim. Mi-a arătat socotitoarea cu bile, animalele împăiate sau mulaje, plante şi alte lucruri.

În timp, s-a obţinut aprobarea de la Minister de a se realiza o clasă specială în care eu eram singurul elev.

Aveam doi profesori: Florica Sandu care lucra cu mine dimineaţa şi Georgeta Damian, care venea după-masa şi mă ajuta în acest proces dificil.

Am fost demutizat, învăţând să pronunţ fiecare sunet în parte, mi-am însuşit scris-cititul în Braille, alfabet special al nevăzătorilor şi alte sisteme de scriere.

Ca să pot comunica, profesoara mea a inventat un alfabet, numit alfabetul pe faţă, prin care îmi făcea diferite semne care reprezentau anumite sunete.

Acest alfabet îl foloseam doar eu cu profesoara mea şi nu mă puteam înţelege cu cei din jur aşa că, s-a gândit să mă înveţe sistemul Block, care reprezintă scrierea literelor mari de tipar pe palmă.

Am reuşit să mă descurc cu acest sistem şi astăzi pot comunica cu oricine: oamenii îmi scriu ce au de zis în palmă iar eu le răspund verbal.

La început, nu ştiam ce se întâmplă cu mine. Îmi lipseau animalele de acasă, şura, ieslea cailor. Eram într-un mediu nou. Nu înţelegeam că trebuie să învăţ.

Când suna clopoţelul de pauză, Florica Sandu îmi făcea semn că sunt liber puţin şi plecam din clasă spre tipografie sau Asociaţia Nevăzătorilor, care avea sediul la parterul şcolii. Stăteam acolo şi mă jucam cu angajaţii.

Când suna de intrare la ore, ei îmi făceau semn să merg la clasă, dar eu o luam în altă direcţie. Profesoara mă căuta peste tot şi când mă găsea, mă pedepsea. Mă atingea pe cap în semn că voi rămâne prost, dacă nu voi face şcoală.

Momentul în care am înţeles că totul are un sens, că fiecare obiect are un nume, a fost acela când, fiind la muzeul şcolii şi învăţând să pronunţ sunetul – F- profesoara mi-a dat în mână un băţ de chibrit aprins. Simţind focul, m-am speriat şi am scăpat chibritul pe jos. S-a aprins puţin covorul vechi, producându-se un miros specific, dar Florica Sandu a stins repede.

Atunci mi-am amintit de momentul din copilărie, în care am dat foc fânului. Am avut un fel de revelaţie.

De atunci am devenit curios, însetat de cunoaştere. Am început să învăţ cu plăcere, realizând lucruri uimitoare pentru cei din jur.

Când m-a văzut bunica vorbind, scriind, desenând sau modelând din lut şi plastilină, a început să plângă. Era tare fericită. Mă punea la masă pe prispă şi îmi dădea de lucru, iar vecinii şi oamenii din sat veneau să mă vadă. Nu le venea să creadă.

În adolescenţă, îmi doream foarte mult să-mi recapăt simţurile pierdute.

Am mers la tot felul de medici, para medici, dar în zadar. Nu se putea face nimic.

Am înţeles în cele din urmă şi m-am obişnuit cu aceste deficienţe. Mi-am dat seama că pot face aproape orice lucru. Am învăţat să trăiesc aşa şi să mă bucur de viaţă poate mai mult decât un om normal din punct de vedere biologic.

Am făcut şi liceul, m-am înscris la facultatea de Psihopedagogie specială, pe care am absolvit-o în 1977, cu media 9.75. Un succes extraordinar pentru mine.

Am fost încadrat ca profesor la şcoala în care învăţasem ca elev şi am lucrat peste treizeci de ani cu şcolari deficienţi senzorial.

Am făcut şi Şcoala Populară de Arte Plastice, secţia sculptură, unde mi-am slefuit talentul nativ din acest domeniu. Am învăţat tot felul de tehnici de modelare a lutului şi am reuşit să realizez sculpturi frumoase: busturi de personalităţi, aspecte din viaţa satului, personaje din Biblie.

Am participat la nenumărat conferinţe, am vizitat multe ţări, am zburat cu avionul şi elicopterul, am călătorit cu vaporul, trenul, maşina şi alte mijloace de transport, am urcat pe munte, am învăţat să înot, am călărit, am pus mâna pe elefant, pe girafă, pe rinocer… am făcut de toate.

Am fost casatorit de două ori, dar nu am reuşit să am copii, din păcate.

Am avut o viaţă frumoasă.

Acum, deşi m-am pensionat, continui să lucrez mult. Am publicat un volum autobiografic – „Înfruntând viaţa” – de care sunt tare fericit. Acum am dat la editura volumlul doi al cărţii.

Sunt membru în Consiliul Director al fundaţiei Sense Internaţional Romania şi de peste 20 de ani, mă lupt pentru drepturile persoanelor cu surdomutitate, asemeni mie.

Am mers în multe oraşe şi am vorbit oamenilor despre această deficienţă, am adunat semnaturi de susţinere şi le-am dus la Parlament, unde am vorbit cu nenumăraţi politicieni şi am speranţe că se va schimba în bine viaţa acestor persoane.

Cu ajutorul unui display Braille, reuşesc să folosesc calculatorul, intrând pe diferite pagini de socializare, pe email, etc. Mă pot informa singur acum şi pot comunica mai uşor cu oricine.

Îi port în suflet pe profesorii mei, datorită cărora am reuşit să înving orice barieră, şi îi pomenesc mereu în rugăciunile mele. Tot ce fac este dedicat lor.

Am scris cartea mea şi voi mai scrie încă, ca un omagiu adus tuturor acelora care m-au ajutat în viaţă şi ca exemplu de reuşită pentru persoanele cu dizabilităţi care se confruntă cu mari greutăţi.

Totul este posibil în viaţă, cu voinţă şi foarte multă muncă.

Vasile Adamescu – Profesor și Geniu

Proiect coordonat de Lidia Leahu, președinte Asociația Abilidy

P.S.: Domnul Vasile Adamescu a povestit cu modestie despre el și a prezentat doar puțin din adevăratul său potențial.
Aici puteți viziona emisiunea „În premieră, cu Carmen Avram”, emisiune în care se prezintă mai detaliat povestea domnului Adamescu.

Dacă vrei să afli mai multe despre viața domnului Adamescu, poți comanda cartea aici ( 30 lei + taxe poștale):

http://www.123contactform.com/form-478774/Formular-De-Comanda

Mulțumesc mult pentru traducerea textului în limba engleză, Ramona Deznan!

Distribuie!

EN: The Scar, with Vasile Adamescu

I was born on 5 sept 1944 în Borcea county, Ialomita on the right side of Danube Delta, in a family of poor but hardworking people.

My father, Zamfir , was working at Colectiv, taking care of the animals, and my mother, Voica was taking care of me and my big brother Ionica.

While my father was fighting in the war, my mother had to do some men work too. In a cold winter day she went to the Danube to get some water from a frozen hole but unfortunatelly the ice gave up and she felt into the cold water.

She remained there till somebody came and took her out. She survived but she got very ill and after a while she died.

I was a year and a half. I remained in the care of my grandma Stanca, the mother of my father, a very religious woman, she believed in God, a hardworking, good soul widow. Her husband died in the First World War. When i was two years old something bad came upon me: i lost my hearing and i could not see anymore.

It was autumn and my beloved went on the field to get the vegetables.

My grandma let me in the care of an aunt that lived in the neighbourhood. Because she was busy with housework she forgot about me. I went home and i fell asleep on the porch.

A powerfull and cold storm came and i got all wet. When she came back she found me almost frozen. I got very ill and those from home took care of me as they could with all kinds of tee and grandma medicine.

My health got worse and I started loosing my hearing and I could not see anymore. I got MENINGITIES.

After a while my father did his best and took me to Bucharest to the doctors to see me, but it was too late. There was nothing they could do.

I remained so in darkness and silence, having an unhappy childhood without a sound or a colour. I tried to accept my new situation that I was living in but it was very hard.

I could not communicate with those arround me, I could not say when I had hunger or thirst. My brother tought me two basic signs. They were the only communication way: when I was hungry i headed my hand toward my belly, when I was thirsty I headed my hand with the big finger towards my mouth.

I tried, altough I could not see of hear, to get to know the environmennt I was living in and I tried to look for something to do.

I was walking arround the house and was trying to touch every single thing that came in my way.

I played with dogs and cats, touching the horses and cows. I made myself toys: I excavated holes în the ground, I put sticks all arround it and layed hay above it,building like that a kind of tiny house.I went on the street ,walking next to fences.

I played with the other neighbourhood kids with the ball. They brought me always the ball back. I felt always what was happening next to me.

Always when I got of the house I put my hand to feel if it was raining or I put the hand on the pillar of the porch to feel the vibes produces by the thunders. If it was not raining I went out. When I crossed the road to the neighbours, a wagon touched me a little bit. Since that moment I always touched the fence grooves to feel the vibes.If the horse was passing by the wood was a litlle bit vibrating. When I felt that it was free I crossed.

I have done a lot of mischiefs without realising. For example,looking into the house I found a box of matches and I started playing with it.

When I was next to the sommer cattle house, where the bull was I got a match and i set on fire the straw. Everything was on flame and I felt how the bull was trying to get away till he succeded to brake the rope.

Than I ran away being scarred. The neighbours came and threw watter on fire. My father checked me up and he found the box with matches. He slapped me because that was the only way to understand that I did something wrong.

The most of the time I spent with my grandma. My father got married again and they had 4 children.He let us stay in the old house and he went to stay with his new family in the new house, built in the same yard.

The mother of my father tried all the time to show me some things. She tought me how to make the sign of the cross, alltough I didn not have any idea what that meant.

She took me everywhere: to the church, to neighbours,everywhere. She took me with her on the field while she was working, showing me the plants or she took me with the boat on the Danube while she was washing the clothes. She was very sad about me and my situation.

She got the teacher from our village and took him to us, asking him to work with me. He said we was unable to teach such cases but that he was going to give his best to find a school that was teaching such cases as mine.

The villagers did not believe that I could learn. They imagined that I would stay home without hearing and seeing.

One day came to visit my Aunt from Constanta and gave my father the address from School for Blind people in Cluj. She got that address from a tourist on the beach. She advised my father to take me to Cluj to see what can be done with me. I was already 11.

My father heard what she said and took me to the school. We reached Cluj first at a Death School because my father had taken the wrong address and they did not accepted me there.

They sent me on the other side of the road to Blind people school. Here my father was told that the next day a commitee would gather to decide my future.

My father was scared that I might be rejected here too. So he went in town and did not come back. He left there without saying goodbye.

The teachers commitee decided that I could stay there because there was a well known case of a girl in USA, Hellen Keller, that although could not hear or see, she went to school and afterwards to college and became a storyteller.

The specialist from the Defectologie came Psychopedagogy to see my case and to try to help me. They wrote a complete report about me and made a schoolar recovery programm, They took me to the school kindergarten where I remained for a month.

The teacher Andaluzia Leahu worked with me there trying to form some habits for me. Afterwards came another teacher Florica Sandu, who was going to work intensiv with me.

She took me to school museum. We started to work hard. She showed me a lot of things: the ball calculating scale, animals, clay examples and a lot of plants.

Meanwhile the techers got the permission from the Ministery to set up a class where I was the only student.

I had two teachers: Florica Sandu, who worked with me in the morning and Georgeta Damian who came afternoon and helped me through this harsh process.

I was demuted, learning to spell each sound , i learned Braille writting and reading, the special alphabet of the blinds and many other writting systems.

To be able to communicate the teacher invented me an alphabet, Face Alphabet. She made some signs on my face that represented some sounds. We used that just between two of us. I could not use it with the others.

I thought she could teach me Block system. It means that somebody writes big letters in your hand to express what he wants to say.

I used this system since than and I am able today to understand what the other want, I can communicate with anybody. They wrote me in my hand and I responded verbally.

At the beginning I did not know what was happening to me. I missed my animals from home, the stall for horses. I was in a new environment. I could not understand that I had to learn .

When the bell was ringing for the pause, Florica Sandu showed me that I had free for few minutes and I left the classroom towards the printing house or Blind Association, that had the headquarter on the first floor of the building.

I was sitting there and played with the employees. When the bell rang to comeback they made me signal that I had to go back. I went to another direction.

The teacher was looking for me all over and when she found me she punished me. She touched my head to show me that I am going to be always stupid when I do not learn.

The moment when I realized that every thing has a purpose, that every object has a name, was the one when, being at the school museum and learning to spell the F letter, the teacher gave me a lighted match. Feeling the fire I got scared and I dropped it on the floor.

The old carpet got a little burned, produced a specific smell, but Florica Sandu set it down. Then i remembered that moment in my childhood when I set fire to the straw.

I had a revelation. Since then I became curious, hungry for knowledge. I started learning with pleasure, accomplishing wonderfull things for those arround me.

When my grandma saw me talking, writting or modelling clay or plastiline, she started crying. She was very happy. She put me at the table on the porch and she gave me things to do and the villagers came to see me. They could not believe.

Aș a teenager I wanted very much to regaine my lost senses. We went to all kind of doctors, paradoctors but it was hopeless. There was nothing that could be done.

I finally understood and I got used to these deficiencies. I realised that I could do everything I want. I learned to live like that and to enjoy life maybe more than a biologically normal people.

I went to college, afterwards I attended the Special Psychopedagogik University, that I graduated în 1977 with a 9.75 grade. An extraordinary success for me.

I became a teacher at the same school where I was aș student and I worked more than 30 years with senzorial deficient students.

I studied Fine Arts, section Sculpture, where I enlarged my nativ talent in this field. I learned many types of clay modelling techniques. I started making a lot of clay beautifull sculptures: personalities busts, aspects from the village life, Bible characters.

I attended a lot of conferences, I visited a lot of countries, I flew with the plane and helicopter, I travelled with the ship, train, car and other transport ways, I climbed the mountain, I learned to swimm, I rode the horse, I touched an elephant, a giraffe, rino,etc. I have done many things.

I got married twice, but unfortunatelly I could not have children. I had a good life.

Now, although I retired I still work a lot. I published an autobiography- Facing the life- and I am very proud about that volume. I gave the second volume to Printing House.

I am member în the Director Council of SENSE Internațional Foundation Romania and I fight for the rights of people that are alike me.

I travelled to many cities and I spoke to people about this deficency. I gattered signatures of sustaining and I brought them to the Parliament. I spoke there with a lot of politicians and I hope that their life would change.

With the help of a Braille display I can use my computer, visiting a lot of socializing networks, on email,etc. I can get information by myself now and I can communicate easier with everybody.

I carry my teachers în my soul. Due to them I can cross any barrier, I remind them always in my prayers. Everything I do is dedicated to them.

I wrote this book and I will write more, aș a worship brought to all those that helped me in my life and aș a successfull example for the disabled people that are facing a cruel reality.

Everything is possible în life but it takes a lot of WILL and much hard work.

Vasile Adamescu – Teacher and Genius

Share!

 

Lasă un răspuns