The Scar (Cicatricea), cu Teodora Dumitrof (RO/EN)

The Scar Cicatricea cu Teodora Dumitrof, asistenta medicala, mamica, scriitoare
Teodora & Ines

RO: The Scar (Cicatricea), cu Teodora Dumitrof

Cicatrici… Eu pot număra vreo 3. Una pe chip (am căzut pe stradă când eram însărcinată în 20 de săptămâni), una pe abdomen (în urma operației de cezariană) și una în suflet (în urma diagnosticului Ei).

Am așteptat-o mulți ani. Vreo 10. După stimulări, hormoni, investigații, tratamente, mii de teste și rugăciuni, mă resemnasem și nu mai vedeam o altă soluție decât adopția.
Dar Ea a apărut spontan, exact ca o minune. Aveam 32 de ani.

Sarcina am dus-o greu. Am vărsat până în ziua în care am născut.
La dublul test, la 12 săptămâni, știam deja că este o fetiță. Îi știam și numele. Inima ei bătea lângă a mea. Am vorbit tot timpul cu ea. Am mângaiat-o și i-am cântat.

Când avea 20 de săptămâni de viață intrauterină, am leșinat când am plecat de la serviciu, în stația de autobuz.

Nu am apucat să mă așez. M-am prăbușit pe caldarâm și m-am trezit pălmuită puternic. Eram întinsă pe asfalt. Eram acoperită cu sânge, nu îmi simțeam fața și vorbeam cu greutate.

Un bărbat îmi făcea hemostază la nas. Cineva îmi cumpărase apă și șervețele. O doamnă îmi punea pantofii în picioare și cerceii la loc în urechi și îmi aduna lucrurile împrăștiate din poșetă.

Când am deschis ochii primul lucru am bâiguit: „Sunt însărcinată! Am căzut pe burtă?”, acoperindu-mi protector abdomenul.
Salvatorul meu mi-a spus că am căzut în cap.

Atunci nu știam că am o gaură în frunte.

Circulația s-a oprit și toată lumea suna la 112. Sirenele s-au auzit aproape imediat.

Prima investigație pe targa de la Urgențe Majore a fost ecografia. Copilul era bine. Altfel nu mi-aș fi iertat-o niciodată.
După suturi și investigații m-au lăsat să plec.

Soțul meu aproape că a leșinat când m-a văzut. Aveam fruntea crăpată, nasul, buza și dinții sparți și fața zdrobită.
O săptămână am mâncat cu paiul și mi s-a interzis să mai plec neînsoțită.

De atunci am știut că fetița mea este o învingătoare.
Cu greu, am dus sarcina la termen. EA a hotărât să vină într-o zi de 13.

După 7 ore de travaliu, fără dilatație și sleită de puteri m-au târât la sala de operații. Intram în cezariană. Apoi am auzit cel mai frumos sunet și a apărut lângă obrazul meu cu cicatrice. Asistenta mi-a șoptit:”E frumoasă!”

O lacrimă de a mea s-a împletit cu una de-a ei și sufletul îmi cânta: ” Bun venit, iubita mea! Bun venit, INES!”

Totul a fost perfect până în jurul vârstei de 1 an. Când am auzit liniștea, tăcerea. Nu verbaliza, nu arăta cu degetul, nu se întorcea când o strigam, nu se juca cu jucării și nu era interesată de copii. Flutura mânuțele, țopăia și alerga fără țintă pe alei. Nu ne urmărea cu privirea și parcă era absentă, rătăcită în lumea ei.

Alte fetițe plimbau păpușile, le pieptănau, râdeau și povesteau, iar copilul meu mânca pietre.

Am cerut ajutor, iar la 1 an şi 9 luni aveam deja diagnosticul: tulburări din spectrul autist și începeam deja terapia Aba.

Această Cicatrice va rămâne veșnic în sufletul meu. Durerea. Neputința.
Căzând și ridicându-mă, purtând-o zi de zi la terapii, pe caniculă sau viscol, cărând-o fără a putea să ne spună dacă mai vrea sau nu, dacă mai poate sau nu.

Mergeam ca niște roboți. Niște roboți care plâng.
Încet-încet a început să potrivească obiecte, să recunoască culori, să arate părți ale corpului.
Terapia era costisitoare.

Numele copilului nostru pe un certificat de handicap a fost altă lovitură. Apoi am fost nevoită să renunț la serviciu, pentru a fi lângă ea și a o purta la terapii.

Îi era teamă de copii, nu intra în spațiile noi. Am scris o carte despre lupta noastră („Primește-mă în lumea ta”), iar ea nu a intrat în ceainărie. Am lansat cartea singură, plângând.

Orice mic progres, orice cuvințel pentru noi era o victorie de nedescris.

Terapeuți cu suflet mare au învățat-o culorile, animalele, emoțiile, au mers cu noi cu metroul pentru că avea stereotipii și fixații: se așeza mereu pe același scaun, la același geam și privea în gol în tunel.

Au dus-o la restaurant (pentru că avea fixații alimentare și mergeam cu mâncarea în geantă). Au dus-o la un loc de joacă, au învățat-o să se dea pe tobogan, să își aștepte rândul. Cu ei a gustat prima dată ou sau brânză sau înghețată.

Copilul nostru nu vorbea, nu cerea, nu cânta, nu se juca, nu ne putea spune ce o doare.

Acum, după 4 ani de terapie, Ines merge pe 6 ani, merge la grădiniță, spune poezii, cântă, dansează, povestește, aproape citește și socotește, merge la film, dă răspunsuri uimitoare, ne face mândrii în fiecare zi.

Cicatricile vor rămâne, dar noi vom spune povestea noastră și acest lucru poate va ajuta cumva, pe cineva.

Minunile există!

Teodora Dumitrof – Asistentă medicală, scriitoare și mămica lui Ines

Proiect coordonat de Lidia Leahu, președinte Asociația Abilidy

Mulțumesc pentru traducerea textului în limba engleză, Ramona Deznan!

 

EN: The Scar, with Teodora Dumitrof

Scars…I can count 3.  One on the face (i fell down on the street when i was pregnant in 20 weeks with my child), one of the belly (after the cesarean section) and the other one in my soul (after i found her diagnosys).

I waited for her many years. About 10. After stimuli, hormons, investigation, cures, thousands of tests and prayers I gave up and the only solution I could see was the adopition. But she came unexpectedly. Like a wonder. I was 32.

The pregnancy war hard to carry. I broke till the day i gave birth. At the double test, when i had 12 weeks of pregnancy, I alredy knew that I was going to have a girl. I knew her name also. Her heart beat next to mine. I spoke with her all the time. I carressed her and sang her all the time. When she was 20 weeks intrauterin life I fainted when I left my work place, in bus station.

I did not get the chance to sit down. I woke up on the street floor and somebody slapped me strong. I just layed there. It was blood everywhere, i could not feel my face and I could hardly speak.

A man was making hemostasis to my nose. Somebody bought eater and tissues for me. A woman put my shoes on and the earings back into my ears and was gatherring the things that rolled out of my purse. When i opened my eyes the first thing that I said was: I am pregnant. Did I fell on my belly? My saviour told me that I fell on my head.

By then I did not know that I had a whole in my head. The bloodpressure stopped and all were calling 112. The sirenes could you hear imediatelly. The first investigation on the Emergency stretcher was the ultrasound. The baby was fine. Otherwise I could have never forgive myself. After sews and investigations they let me go.

My husband almost fainted when he saw me. I had the forehead broken, the nose, the lips and the teeth were broken and the face was crushed. I ate with the straw for a week and I was forbidden to leave the house with a companion. Since then I knew that my girl was a winner. Hardly could I carry the pregnancy to the term. She decided to come on a 13.

After 7 hours of labor, no dilatation and exhausted, they brought me to the OP room. They had to make a cesarean operation. Then I heard the most beautiful sound and she appearred next to my cheek with a scar. The nurse whisperred: she is beautiful. A tear from me melted with one from her and my soul was singing: „Welcome, my darling. Welcome Ines.”

Everything was perfect till she was one year old. When I heard the silence, the quiet. She was not verbalising, she did not point with the finger, she did not turn when I was calling her, she did not play with the toysand she was not interested in children. She was waving the hands, jumping and running pointless on the street. She did not follow s with her look and she seemed absent, wandering in her world.

Other girls walked the dolls, they brushed their hair, laughed and told stories and my child was eating stones.

I asked for help, and when she was 1 and a half I had the diagnosys: autistic spectrum disorders and I already started the Aba Therapy.

This scar will remain in my heart forever. The pain. The helplessness. Falling down and getting up, taking her daily to therapy, on heat or bizzard, carrying her, though she was not able to say weather she liked it or not, if she makes it or not.

We were marching like robots. Robots that cry. Little by little she started watching the objects, recognise colours, to point body parts. The therapy was expensive.

The name of my child on a handicap certificate was another coup. Then I was forced to give up my job in order to be able to accompany her to therapies.

She was afraid of the children, she did not get into new spaces. I wrote a book about our struggles. (Let me into your world), and she did not want to get into the tea room. I launched the book by myself, crying. Any small progress, any word was for us a victory that could not be described in words.

Therapists with big hearts tought her the colours, animals, emotions, they went with us with the subway, because she had stereotipes and fixations. She sat always on the same chair, at the same window and she looked in vain to the tunnel.

They got her to the restaurant (because she had food fixations and we had always the food in my purse). They got her to a playground, they tought her to roll on the slive, to wait for her turn. With them she tasted for the first time egg or cheese or ice-cream.

Our child did not speak, did not ask, did not sing, did not play, could not say what hurts. Now, after 4 years of therapy. Ines is going on 6, she goes to kindergarten, she says poems, she sings, dances, tells stories, almost reads and counts, goes to cinema, she gives amazing answers, she makes us proud every day.

The scars will remain there forever, but we will tell our story and that thing will help somehow, somebody.

Wonders exist.

Teodora Dumitrof – nurse, writer and Ines Mom

Share: The Scar, with Teodora Dumitrof!