The Scar (Cicatricea), cu Lidia Leahu (RO/EN)

Cicatricea de Lidia Leahu, model in scaun cu rotile
                                Lidia Leahu

RO: The Scar (Cicatricea), cu Lidia Leahu

Copilăria ar trebui să fie cel mai frumos lucru pentru un copil, dar uneori acel frumos se spulberă, pentru că se găsesc unele persoane care să lovească, să pună etichete şi să dărâme.

În acea perioadă sensibilă, când încercăm să ne găsim echilibrul şi sensul în viaţă, în care încercăm să ne depăşim condiţia şi să scoatem la iveală ce avem mai bun în noi, întalnim monştri cu care trebuie să luptăm şi pe care trebuie neaparat să-i învingem.

Din luptele astea rezultă răni, multe răni uneori, care nu se închid când se termină lupta. Uneori ai nevoie de ani întregi, ca aceste răni să nu mai sângereze şi să se cicatrizeze.

Pe la vreo 12 ani, la şcoală, m-am trezit că mă trimite diriginta în cabinetul medical al şcolii, asta în urma unor discuţii ce ar fi avut loc cu unii dintre colegii mei, din câte mi-am dat eu seama mai târziu.

Nu înţelegeam vizita mea acolo.

Asistenta m-a căutat în cap să vadă dacă nu am păduchi. Nu aveam păduchi.

Totuşi de unde a pornit totul şi de unde asemenea practici ale echipei diriginte-elevi, când la începutul anului eram verificaţi toţi copiii şi niciodată nu m-am confruntat cu o astfel de problemă.?

Apoi m-am trezit cu o poreclă care avea să doară mai tare decât acţiunea lor mizerabilă.

Un copil de 12 ani trebuia să reziste unei porecle care purta numele unei boli contagioase, boală în urma căreia îţi cade carnea de pe tine şi care duce la moarte.

Şi toate acestea au pornit de la faptul că aveam nişte jubriţe pe ceafă, jubriţe pe care le am şi în ziua de astăzi şi pe care le-am avut de la naştere, deoarece m-am născut cu cordonul ombilical răsucit de doua ori în jurul gâtului.

Astfel de oameni sunt oameni care chiar nu merită să ştie cine eşti cu adevărat.

Oameni care-şi permit să pună etichete şi să rănească, înainte ca să cunoască cauza problemei tale.

Pe lângă că trebuie să lupţi cu problema ta, mai trebuie să te confrunţi şi cu oameni fără caracter, oameni care în loc să mângâie, să lege răni, răsucesc cuţitul adânc în rană.

Toată copilăria mea am fost tunsă scurt din această cauză, pentru că nu-mi creştea bine părul în zona respectivă şi de câteva ori am fost tunsă cheală.

Da, aş fi preferat să fiu din nou cheală, decât ca sufletul meu să primească o asemenea lovitură. Nu ar fi durut atât de tare.

Dumnezeu mi-a dat înţelepciune să pot gestiona această situaţie şi porecla nu a durat foarte mult, dar suficient încât ca rana lăsată să sângereze ani întregi.

În toată această perioadă eram sănătoasă.

La 14 ani a debutat distrofia musculară. Perioada aia când copiii se pregătesc pentru capacitate şi pentru poze frumoase de sfarşit de clasa a 8-a.

Cu debutul bolii mi-a căzut din nou părul, de pe jumătate de cap.

M-am tuns din nou periuţă. Eram probabil cea mai non-conformista elevă de clasa a 8-a. Rebelă, aşa cum mi s-a spus mai târziu, tot din cauză că am ales să mă tund scurt, de fiecare dată când îmi cădea părul semnificativ şi pentru că am ales să-mi aranjez părul după bunul meu plac.

Cicatrice în suflet mi-a lăsat şi atunci când cineva mi-a spus: „Lidia, nepoata mea suferă de gigantism, iar la şcoală copiii strigă dupa ea „girafa”. Tatăl ei a avut aceeaşi boală şi a murit de curând, extrem de tânăr.”

Nu ştiu cum se aude la voi asta, dar mie îmi vine să strig tare.

Puneţi-vă voi în pielea celui care are de dus o asemenea cruce, apoi dacă credeţi că nu-i suficient, mai aruncaţi şi voi cu câte o poreclă oribilă.

Dacă pentru cineva nişte jubriţe pe ceafă sunt un motiv suficient de bun pentru a străpunge inima unui copil, pentru mine aceste jubriţe sunt semnul lui Dumnezeu că m-a lăsat în viaţă la naştere, când eram ştrangulată şi toată vânătă şi datorită acestor jubriţe am reuşit să-mi descopăr mai multe laturi, pe care altfel nu le-aş fi descoperit.

Cred că ar fi timpul să ridicăm, să legăm răni, să educăm dacă îi nevoie şi să aducem speranţă.

Susţin poreclele pozitive, înălţătoare, chiar există astfel de porecle, dar condamn poreclele distructive.

Fiţi oameni!

Lidia Leahu – Președinte Asociația Abilidy

P.S.: Mulțumesc pentru traducerea textului în limba engleză, Mihai Angel Michitiuc, și pentru verificarea textului, Laura Creciun!

Distribuie!

EN: The Scar, with Lidia Leahu

Childhood should be the most beautiful thing for a child, but sometimes that beauty is shattered because some people like to beat up others, label others and demolish others.

In that vulnerable period of time, when we try to find our balance and sense in life, when we try to overtake our conditions and to reveal the best in ourselves, we come across monsters that we have to fight against and that we must defeat.

From these sort of fights, we get scars, sometimes a lot of scars, that do not close and fade when the fight ends. Sometimes it takes years for those scars to stop bleeding and start healing.

Around the age of 12 at school, all out of the sudden, my form tutor would send me to the school’s medical room, but I realised later it was after some discussions with one of my classmates.

I didn’t understand why I had to go there.

The school nurse would check my hair in case I had lice. I didn’t have lice.

However, from where did all this start and from where did these form master-classmate team practices began even though at the start of the year we were all checked and I never dealt with any problem like this.?

Later on, they created a nickname for me that would hurt me more than their miserable actions.

A 12 year old kid had to withstand a nickname that was named after a contagious disease that causes all your flesh and skin to fall off your body which leads to death.

I found out that this all started because I had some marks on the back of my head, marks that I have to this day and that I’ve had since birth because I was born with the umbilical cord twisted around my neck twice.

These type of people are people who do not deserve to know who you truly are.

People that label others and hurt others before knowing anything about your problem and the reason why it happens.

Other than dealing with your personal issue, you also have to deal with people without a character and without a sense of sympathy, people that jab the knife even further instead of caressing you or tie up your marks.

During my whole childhood I had a short haircut because of this problem, because of poor hair growth in that specific zone and sometimes I was even bald.

Yeah, I would’ve rathered prefered to be bald again than for my soul to receive such a hard hit. It wouldn’t have hurt so much.

God gave me intelligence so I can deal with this situation and the nickname did not hurt so much, but it hurt enough for the scar to bleed for years.

During this period of time, I was healthy.

When I was 14, I was diagnosed with muscular dystrophy, during a period when kids revise for exams and for beautiful pictures at the end of year 8.

This disorder meant that my hair fell out again, from half of my head.

I got a crewcut, and I think I was the most nonconformist student in year 8. Rebel, as I was called later on, this was also the reason why I chose to always have short hair, when my hair would significantly fall out and because I wanted to style it my way.

Now a scar is engraved in my soul and when someone tells me “Lidia, my granddaughter was diagnosed with gigantism, and at school kids shout at her “GIRAFFE!!!”. Her father dealt with the same disorder and he died earlier, at a very young age!”

I don’t know how you feel about this, but this makes me scream loudly.

Imagine yourself in the shoes of someone who’s dealing with a similar situation ; carrying that significant cross, and as if that wouldn’t be heavy enough mocking them and calling them hurtful names.

If for someone some marks on the back of my head are a good reason why they should stab a child’s heart, for me those marks is the sign of God keeping me alive during birth when I was strangled and bruised and because of those marks I was able to discover more parts of myself that I would’ve never discovered otherwise.

It’s time for us to stand up. help the hurt heal their wounds, raise awareness and educate others in order to bring hope for others.

I agree with positive nicknames, ones that lift people up, those do exist by the way, but I despise destructive ones.

Be human!

Share!

Lasă un răspuns