The Scar (Cicatricea), cu Sorin Ionescu (RO/EN)

The Scar Cicatricea, cu Sorin Ionescu, persoana cu handicap, autor
                             Sorin Ionescu

RO: The Scar (Cicatricea), cu Sorin Ionescu

Am început să scriu la persoana întâi abia atunci când, asumând lipsa modestiei şi consecinţele acestui fapt, am reuşit să accept ce anume şi mai ales ce se întâmplă în trecerea-mi prin această efemeră încarcerare a sufletului într-o cuşcă de carne.

Din punct de vedere medical și știintific, diagnosticul este simplu și rece, după ani de căutări, Distonie generalizată. Pentru mulți nu spune nimic, mie îmi conturează întreaga viață, de la naștere până la final, probabil.

Atât de “altfel” convenţilor care conturează tipologia umanităţii, dincolo de diversitatea ei.

Dacă cei 25 de ani intermediari au fost o perpetuuă căutare de întrebari, iar la începutul scrierii marcate de sudoarea prelinsă pe faţa-mi schimonosită de concentrare, atunci când suferinţa-mi era împărtăşită şi reciproc asumată de către familie doar, acum îmi e uşor pentru că asemenea podurilor care sunt construite înspre deschiderea unor noi drumuri, cei care au puterea de a construi speranţe prin propriile experienţe sunt datori să recurgă la acest lucru, iar eu îndrăznesc să cred că sunt unul dintre aceştia.

Niciodată nu am ştiut ce înseamnă să ai puterea deplină a coordonarii mişcărilor involuntare ale mâinii care scria, dar am învăţat să o folosesc în acest sens, cu încăpăţânare şi poate atunci (inconştient), dovedit pe parcurs, cu un scop atins şi conturat de rezultate.

Iar pasul următor era firesc, ca aceste rezultate să devină parte a unor soluţii la nivel mai larg decât propria persoană.

De atunci, sudoarea izvorâtă din dorinţă, s-a transformat în lacrimi, uneori de bucurie, dar de foarte multe ori de tristeţe şi însingurare, din cauza unor răutaţi voite sau nu, inerente unui tumult omenesc atât de acaparat de dezvoltare şi competiţie materialistă, lasând propriile suflete în urmă.

Şi încă se mai întâmplă şi, probabil, va rămâne o sursă de reîncărcare a energiilor ce îmi compun şi susţin existenţa, în unele nopti, pentru ca următoarea zi să o iau de la capăt.

Aşa au apărut cele 3 volume în care am aşternut gânduri, sub forma unor cuvinte, peste care am semnat în rememoria rămânerii lor peste timp, sau pânzele acoperite de viul culorilor, reci sau calde, ca formă de exprimare plastică.

Înainte de toate, toate acestea reprezentând mulţumirea sufletului meu pentru momentele în care oboseala sa era cauzată de stresul trupului meu contorsionat.

Şi nu a ajuns doar lipsa coordonarii neuro-musculare, în timp a apărut şi postura anormală a capului, prima şi cea mai “violentă” interacţiune aparentă în raportul social, accentuată de echilibrul dezechilibrat al egoului emoţional, închizându-se astfel un cerc care devenea, şi a rămas, tot mai vicios şi incontrolabil, totodată și cel mai supus etichetării.

Era însă parte din mine, iar eu trebuia să mă împac cu propria-mi expresie umană şi aşa am început să mă “dezvelesc”, din punct de vedere social.

Ceea ce era puţin mai uşor de ascuns până atunci, devenise un eufemism aşezat în paradigma faptică la adresa persoanei mele.

Aşa mi-am îndreptat încăpăţânarea caracteristică pentru a mai face un pas înainte, începând să recuperez tot ceea ce am pierdut în aceasta “minţire” existenţială de până la acel moment, alegând să mă ascund de propriile-mi abilități și de manifestarea lor în spațiul social.

Aşa ajunsesem să-mi ridic ruşinea din spatele sălii de curs şi aducând-o în faţă, să o folosesc empatic, înţelegând-o.

Am lucrat cu mulţi copii, avându-i în grijă, chiar şi doar pentru câteva minute, eu cel obişnuit cu grija marinimoasă a cuiva, cel puţin la nivel subconştient, până la acel moment.

Dintr-un copil atipic și acoperit de dragostea familiei am ajuns responsabil într-o clipă. Aproape.

Am ajuns, ulterior, să lucrez având sute de clienţi care treceau prin faţa-mi fericiţi de tăria de care dădeam dovadă, mirându-se sau, nu în ultimul rând, rănind, doar constatându-mi aparenţa și reacționând.

Mai apoi, am ajuns să lucrez, pentru şi în numele unor oameni, voluntar în și pentru societate, în raport cu credinţele şi principiliasmul care mi-a condus paşii până la prezentul experimentat şi care, până la final, sper să nu se altereze, indiferent de orice se poate releva sub forma unor provocări şi/sau oportunităţi de viitor, în țară și în străinătate.

Toate acestea se pot releva ușor și simplu, în această nouă dimensiune tehnologică, fiind parte a unor articole de ziare, reportaje de televiziune și alte forme de prezentare prin diferite moduri, nu doar despre personalitatea încăpățânată caracteristica-mi și despre un adevăr tabu al noii noastre societăți.

O lume în care construim teorii empirice pe care, însă, evităm sau nu mai avem timp, resurse și prioritizări în materializarea lor.

Munca a reprezentat și aș vrea să o păstrez ca singura formă de tratatment oferit condiției mele dizabilitante, ținând ocupate amintirile, gândurile și toate aspectele inconfortante vieții și folosite de această ”stare”, într-un mod constructiv.

Printre toate celălate, cea mai importantă parte caracteristică a acestui parcurs este învăţarea de a primi şi oferi iubire necondiţionat.

Am înţeles că nu mai pot să am aşteptări, ci pot să le creez.

Să iubesc nu din asumarea sentimentului de iubire-mi oferită din reţinerea unor ieşiri din tipare, ci din împlinire, reciprocă, de la nivel partenerial până la definirea acestui nobil gest la nivel interuman, indiferent de stereotipuri.

De aici, probabil şi izvorul de putere în a întreprinde uşor deşi greu, aparent şi uneori, toate acţiunile sub formă de implicare dedicată. Restul sunt detalii.

În concluzie, în câteva cuvinte, sub o succinta prezentare, este povestea care încă merge mai departe, a unui om, persoană cu handicap, autor, pictor amator, voluntar (la nivel naţional şi internaţional), dar înainte de toate un simplu om, “altfel” la nivelul simţului comun.

Toate acestea, parte a unei vieţi dobândinte în urma unei morţi revenite în viul cel cunoscut, mai simplu urmarea triplei ștrangulări de cordon ombilical care mi-a oferit nota 2 la naștere alături de declararea decesului (în primă instanță, în lipsa oricărui semn vital) resucitat însă rămas cu sechelele care în acest segment de timp, destinat şi conturat ca atare, înspre descoperire, mă descriu prin încercări de tot felul.

Trăiesc un fel de examen al vieții la care am rămas repetent de la început și pentru care trebuie să învăț pănâ la următorul, singurul ca certitudine, între cele două borne ale acesteia, nașterea și plecarea.

Mulţumesc pentru atenţia acordată acestor rânduri, Lidei, pentru oportunitatea exprimării lor, în speranţa de a le înţelege şi aplica, cu înţelepciune în viaţa fiecăruia dintre domniile voastre sub formă de uitare a renunţării sau a sentimentelor de tipul “nu este posibil”.

Reverenţă!

Sorin Ionescu –  autor, pictor amator, voluntar

Distribuie!

Proiect coordonat de Lidia Leahu, președinte Asociația Abilidy.

Mulțumesc pentru traducerea textului în limba engleză, Gianina Coraș!

EN: The Scar, with Sorin Ionescu

I began to write to the first person only when, assuming the lack of modesty and the consequences of this fact, I have been able to accept, and especially what happens in passing me through this ephemeral incarceration of the soul in a meat cage.

From a medical and scientific point of view, diagnosis is simple and cold, after years of searching, Generalized Dystonia. For many it says nothing, for me it outlines my whole life, from birth to the end, probably.

So „otherwise” to the conventions that outline the typology of humanity, beyond its diversity.

If the 25-year intermediaries were a perpetual search of questions and at the beginning of the writing marked by sweat on my face, when my suffering was shared and mutually assumed by the family only, now I find it easy because such bridges are built towards the opening of new roads, those who have the power to build hopes through their own experiences are obliged to resort to this, and I dare to think that I am one of them.

I never knew what it means to have the full power of coordinating the involuntary movements of the hand that wrote, but I learned to use it in this sense, with obstinacy and perhaps then (unconsciously) proven along the way with a goal achieved and outlined by the results .

And the next step was natural, that these results became part of wider solutions than their own.

Since then, the sweat sprang from desire, turned into tears, sometimes joyful, but very often with sadness and loudness, because of some unwanted or not evils, inherent in a human tumult so devoted to development and materialistic competition, leaving their own souls behind.

And it still happens and will probably remain a source of energy recharge what compose and support my existence in some nights, so that the next day I can get it over.

That’s how the three volumes appeared in which I put thoughts in the form of words that I signed in the remembrance of their stay over time, or the covers covered by the colors of cold, cold or warm, as a form of plastic expression.

Above all, all of them were the satisfaction of my soul for the moments when its fatigue was caused by the stress of my body twisted.

And not just the lack of neuromuscular coordination, in time the abnormal posture of the head also appeared, the first and most „violent” apparent interaction in the social report, accentuated by the imbalanced balance of the emotional ego, thus closing a circle that became, and remained, more and more vicious and uncontrollable, and also the most subject to labeling.

But it was part of me, and I had to reconcile myself with my own human expression and so I began to „unveil” myself from a social point of view.

What was slightly easier to hide before, had become an euphemism in the factual paradigm of my person.

That’s how I fixed my characteristic stubbornness to take another step forward, beginning to recover everything I lost in this existential „lie” up to that point, choosing to hide from my own skills and their manifestation in the social space.

That’s how I got to get the shame behind the classroom and bring it to my face, use it empathically, understanding it.

I have worked with many children, taking care of them, even for just a few minutes, me, the usual one with someone’s big care, at least at the subconscious level, at that time.

From an atypical child and covered by family love, I became responsible in a moment. Close.

I later got to work with hundreds of customers passing through my face happy with the strength I proved, wondering or, last but not least, hurting, just seeing my appearance and reacting.

Later, I came to work, for and on behalf of people volunteer in and for society, in relation to beliefs and principality who led my steps to the present day and which, to the end, I hope it will not be altered, whatever can be revealed in the form of challenges and / or opportunities for the future, in the country and abroad.

All this can be easily and simply revealed, in this new technological dimension, being part of newspaper articles, television reports and other forms of presentation in different ways, not just the stubborn personality that characterizes me and a taboo truth of our new society.

A world in which we build empirical theories, but we avoid or do not have time, resources, and prioritization in materializing them.

Work has been and I would like to preserve it as the only form of treatment given my disability condition, keeping busy memories, thoughts and all the unpleasant aspects of life and used by this „condition” in a constructive way.

Among all the others, the most important part of this journey is learning to receive and offer unconditional love.

I understand that I can not wait, but I can create them.

Let me love not from assuming the feeling of love offered to me from keeping some pattern outputs, but from mutual fulfillment, from the partner level to defining this noble gesture at the inter-human level, regardless of stereotypes.

From here, perhaps the source of power in undertaking easy though difficult, apparently and sometimes all actions in the form of dedicated involvement.

The rest are details. In conclusion, in a few words, under a brief presentation, it is the story that is still going on, of a man, disabled person, author, amateur painter, volunteer (national and international), but above all a simple, „otherwise” man at the level of common sense.

All this, part of a lifetime gained after death returned to the well-known alive, more simply the result of the triple umbilical cord strangulation who gave me the 2nd mark at birth along with the declaration of death (in the first instance, in the absence of any vital sign) rescued but left with the  repercussions that in this time segment, designed and shaped as such, towards discovery, I describe myself through all kinds of attempts.

I live a kind of life exam, which I have been repeated from the beginning, and for which I have to learn the next, the only one as sure, between its two ends, the birth and the leaving.

Thank you for your attention to these lines, to Lidia, for the opportunity of their expression, in the hope of understanding and applying them, with wisdom in the life of each of your reigns n the form of oblivious renunciation or feelings of the „not possible” type.

Reverence!

Sorin Ionescu – author, amateur painter, volunteer

Share!