The Scar (Cicatricea), cu Monica Berceanu (RO/EN)

The Scar Cicatricea cu Monica Berceanu, psihoterapeut
                     Monica Berceanu

RO: The Scar (Cicatricea), cu Monica Berceanu

Povestea Singurătății. Acum, când scriu, îmi trăiesc singurătatea mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru ea. Și scriu pentru că tot El, Dumnezeu, este cel care ne cheamă să ne facem mărturii din propriile vieți, spre a-i ajuta și pe alții, cum El ne-a ajutat pe noi.

Încep prin a vă mărturisi că deși sunt terapeut, și despre noi se spune că avem vieți ușoare, am trecut de câteva ori prin iad. Și n-o zic să-mi ridicați statuie, ci să vă fiu dovadă că se poate scăpa chiar și din iad.

M-am născut într-o familie în care alcoolul și abuzul fizic se împleteau cu gesturile de tandrețe. În inima mea de copil, era o confuzie totală: se iubesc sau se urăsc?

Am ajuns apoi să cred că abuzul e normalitate. Că dacă un bărbat îţi dă o palmă, dar apoi te pupă, e suficient să treci peste. Sau dacă te jigneste. Sau te amenință.

La 18 ani am fost prima dată îmbrâncită de un băiat. Era prima mea iubire. După acea îmbrânceală, au urmat amenințări, apoi interdicții de a mai vorbi cu vreun bărbat. Nu aveam voie nici pe tata să-l pup. Apoi s-a trecut la pumni, picioare, forțări de a mă târî pe coate, de a mânca fără mâini. Și mă opresc aici cu detaliile. Le veți citi într-o zi în cartea-mi mărturie.

Învățam bine la școală. Dar după „prima serie” de abuz, în clasa a 12-a, am clacat şi am zis că nu mai dau nici bacul, nici la facultate. Am mâncat 3 săptămâni cu lingurița, de vânătăi și dureri pe corp. Să nu mai zic de cele de suflet. Am decis să dau bacul cu 2 săptămâni înainte. Am învățat cât pentru 1 an întreg și nu știam cum am reușit cu media 9,44.

Am aflat mai târziu, înțelegându-L pe Dumnezeu, că la El toate sunt cu putință și mi-a pus un pansament peste mintea îmbibată de frici și amintiri ale traumelor, cât să pot să le las pentru 2 săptămâni de o parte, ca să-mi încapă în mintea-mi informațiile pentru examen.

Am intrat apoi la facultate în București. Deși rupsesem relația cu călăul meu, nimic nu mi-a stat în cale să o reiau ulterior și să îl ajut să se angajeze în București.

Mă credeam responsabilă pentru starea rea în care ajunsese el. Nu mai avea ce să mănânce în orașul lui, iar eu mă credeam Dumnezeu. O spun cu zâmbetul pe buze azi, dar atunci o spuneam cu alte cuvinte, plină de milă pentru omul care mă mutilase. Nu pe trup, ci pe suflet.

Atunci am spus cu convingere: „Dacă va muri? Dacă îi vor face alții rău? El e un om bun, dar trecutul plin de abuzuri l-a făcut un om violent!” Habar n-avem pe atunci că nu era treaba mea să îl vindec pe el de trecut. Nici de răni pe care i le făcuseră alții. Dar eu mă credeam responsabilă.

Și uite așa, în București a reînceput calvarul: bătăi în căminul unde stăteam, amenințări, închisă pe balcon în plină iarnă, dezbrăcată, „să înveți să te supui!” şi lista tratamentelor continuă în cartea pe care o scriu…

Un an am tăcut, până într-o zi în care, lovită fiind pe stradă, și amenințată cu „vezi tu acasă!”, am sunat o prietenă. Am sunat-o să vină să mă ia de pe stradă pentru că el ajunge acasă. Am fost la propriu luată pe sus de prietenele de atunci și dusă să depun plângere la poliție.
Și-am spus tot. Și m-am scăpat, de el, ziceam eu atunci.

Nu a fost ușor, nu a încetat imediat. A amenințat până s-a oprit. Pentru că am mers și am depus plângeri la fiecare amenințare. Deși plină de groază, am refuzat să mai tac. Pentru că am știut că dacă nici eu nu fac nimic, asta va fi soarta tuturor femeilor ce îi vor mai trece prin viață. Pentru că nu eram doar eu în viața lui. Eu eram principala, zicea el. Restul erau „celelalte”, pentru că un bărbat adevărat are femei. (Și da, pe vremea aia eu chiar credeam asta!)

A revenit în viața mea după 1 an și jumătate de la plângerea penală. Nu m-am mai intors ca parteneră a lui, dar m-am întors ca om complet nevindecat, convinsă fiind că s-a schimbat și că poate într-o zi…

Am regăsit același om agresiv, care nu m-a mai lovit însă, dar a cerut bani. A cerut compasiune pentru că era bolnav. Și i-am dat. Pentru că mă credeam Dumnezeu.

Nu înțelegeam pe atunci că tot ce făceam își avea originea în traumele copilăriei mele. Nu știam că mă întorc repetat la o situație cunoscută, deși periculoasă, pentru că nu cunoșteam altceva. Pentru că victima devine dependentă de agresorul ei.

Pe atunci nu știam nimic. Decât să iert pentru că așa zice Dumnezeu.

El era ateu. Îmi dădea argumente solide că nu există Dumnezeu. Că noi suntem cei care ne putem controla propria viață. Ascultam și credeam, mai puțin faptul că puteam să controlez de una singură și abuzurile lui. Trebuia doar să mă opresc. Dar n-avem cum atunci. Nu înțelegeam nimic, iar Dumnezeul din inima mea tăcea. Mă scăpase din iad, ce-i drept, dar nu-mi vorbea direct.

Când a revenit, la 1 an și jumatate de la plângere, eram în anul al doilea la master. Psihologie Judiciară. Îmi doream pe atunci să ajung psiholog în penitenciar, să îi ajut pe cei ca el să se vindece. Aveam atâta naivitate, că eram convinsă că acolo îmi voi găsi liniștea.

Omul acesta a fost cel care, în clasa a 11-a, m-a încurajat să dau la psihologie. El mi-a explicat psihologia prima dată. Am învățat cu el pentru olimpiadă (să dăm Cezarului ce e al Cezarului!), şi datorită lui am luat o mențiune. Apoi tot el, peste ani, la master, mi-a explicat poligraful. Era de o inteligență sclipitoare. Deși cu 2 ani mai mare ca mine, deținea parcă toată lumea.

Nu vă spun toate acestea ca să vă îndrăgostiți de el, ci să învățați să vă feriți de aparențe! Omul acesta părea cel mai blând și mai bun de pe pământ. Am scris pe site-ul monicaberceanu.ro despre acea perioadă.

Inteligența abuzatorilor vă poate frapa! Nu vă jucați cu propria viață, pentru că ei se vor juca cu mintea voastră!

Nu știu dacă a știut vreodată că faptul de a mă încuraja în cariera mea, deși cred că pe atunci era doar o încurajare de fațadă, m-a ajutat să îl iert pentru o parte din abuzuri.

N-am ajuns să lucrez cu oameni ca el, dar am învățat, datorită meseriei de terapeut, să fiu precaută, să analizez, să scriu, să înțeleg, să caut și să trăiesc adevărul din spatele aparențelor.

Mă fascinează psihicul uman și dacă îmi doresc ceva în plus în lumea asta, ce încă nu am făcut, este să învăț ce se află în spatele comportamentelor acestor oameni care lovesc fără milă, care umilesc și calcă peste cadavre. Unii, chiar la propriu…

Încă nu am însă tăria să o fac. Nu pentru că nu l-aș fi iertat pe acest om, ci pentru că sunt momente în care mă gândesc că lumea lor trebuie să fie un coșmar şi mi-e frică parcă să aflu că oamenii aceștia au suflet. Mi-e încă frică să am empatie față de ei.

Și asta pentru că noi, cei cu traume ale abuzurilor, ajungem dependenți emoţional de persoane cu tulburări emoționale şi deși pare aberant, ne îndrăgostim de călăi, crezând la fel de aberant că îi putem salva.

Sunt multe de spus despre psihologia victimei, dar nu dezvolt aici subiectul. Mi-am spus povestea pentru că Dumnezeu nu m-a scăpat degeaba.

Mă simt datoare față de voi, cele care încă trăiți în temniță, să vă spun că se poate scăpa din infern, și din chinul vostru puteți face binecuvântare. Dumnezeu poate preface întristarea voastră în bucurie.

El poate vindeca inimile voastre și vă poate reda libertatea, sau dacă aveți copilării trăite în chingi, ca mine, vă poate da o viață nouă. Una în care să fiți binecuvântare pentru alte suflete. Una în care vă învață că n-aţi suferit degeaba!

Mulți ani m-am luptat cu rușinea de a fi fost atât de proastă, încât să mă las abuzata! Azi însă, mă uit în oglindă și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că m-a învățat că ce aveam nu era prostie, ci rană, pe care am vindecat-o în cabinetul unui terapeut căruia îi datorez transformarea mea în femeia de azi.

Nu sunt perfectă și nu voi fi niciodată desăvârșită. Numai Unul singur e: Hristos Dumnezeu. Dar sunt azi femeia care și-a iertat deplin călăul, se roagă pentru sufletul lui și nu mai are nici o urmă de resentiment împotriva lui.

Nu vreau să înțelegeți de aici că sunteți vinovate pentru că îi uraţi pe cei ce v-au mutilat! Nici nu e indicat să îi iertați la comandă! În abuz, iertarea e ultima parte de care trebuie să aveți parte!!! În abuz, iertarea va implica mereu întoarcerea la abuzator! Și nu pentru că ne place bătaia, ci pentru că un pattern nu se rupe ușor!

Nu vă pot spune decât că se poate trăi și după calvar! Începeți cu a vorbi! Să alegeți să vorbiți cu un terapeut, cu un preot, cu un prieten sau direct cu poliția, important este să nu mai tăceţi!

Am creat un grup pe Facebook „NU EȘTI SINGUR PE LUME!”, unde mi-am propus să povestim despre singurătate, abuz și frici, să ne încurajăm și să ne dăm mâna într-o horă a curajului de a fi noi înșine!

Îmi doresc ca povestea mea să te încurajeze să vorbești și să crezi că se poate! Să înveți să fii femeie, să crezi și să iubești dincolo de fricile și cicatricile tale!

Am scris o carte al cărei titlu mi-a dat curajul să o scriu pe cea mărturie. PUNE ULTIMA PIESĂ!

Știu că Dumnezeu îți va da puterea să pui ultima piesă în puzzle-ul vieții tale: plecarea dintr-o relație toxică, spre a pansa într-o zi rănile altor suflete!

Nu mi-am scris povestea pentru a arunca cu noroi în cei care abuzează, ci și pentru ei. Din dragoste pentru sufletele voastre, oameni care loviți și călcaţi pe cadavre, vă scriu cu lacrimile făcute rugă: mergeți la un terapeut și vindecaţi-vă rănile care vă fac călăi!

Meritaţi o viață mult mai frumoasă decât cea de acum. Căutați pacea inimilor voastre, în vindecare! Dumnezeu lucrează prin oameni. Trebuie doar să acceptați să vă recunoașteți greșelile și să căutați un ajutor de specialitate, pentru a învăța să vă controlați emoțiile și comportamentul!

Monica Berceanu – psihoterapeut

Proiect coordonat de Lidia Leahu, președinte Asociația Abilidy

Mulțumesc pentru traducerea textului în limba engleză, Alexandra Nicoleta Predut!

EN: The Scar, with Monica Berceanu

Solitude story. Now, when I am writing, I am living loneliness thanking God for it. And i am writing because the same God is calling us to do our testimonies of our own lives to help others, as He helped us.

I begin by declaring that, although i am a therapist, and about us is saying that we have easy life, we have passed several times through hell. And I do not say this to you to raise me a statue, but to be your proof that it can escape you even from hell.

I was born in a family where alcohol and physical abuse were intertwined with gestures of tenderness. In my childish heart, was total confusion: do they love each other or do they hate? I came then to think that abuse is normal. That if a man gives you a slap, but then he kisses you, it is enough to get over it. Or if he hurts you with bad words. Or threatens you.

At 18 years I was pushed by a boy for the first time. He was my first love. After the pushing, following threats, then prohibitions to talk to a man. I was not even allowed to kiss my father. Then he started with fists, feet, forcing me to crawl on hands, to eat without hands. And I stop here with details. You will read one day in my book testimony.

I was learning well in school. But after the „first wave” of abuse in the 12 grade, I broke down and I said that I will not to give ferry or to go to a college. I ate three weeks with spoon, because of the bruises and sores body. Not to mention the soul. I decided to give ferry with two weeks before. I learned like for one full year and did not know how I managed to average 9.44.

I found out later, understanding God, that in Him all things are possible and I put a bandage over the imbued mind with fear and memories of traumas, as long as I can to leave them away for two weeks, in order to me for fitting in mind my exam informations.

Then, I went to college in Bucharest. Although that I broke up the relationship with my executioner, nothing stayed in my way to recover it later and to help him to get a job in Bucharest.

I believed about me that I am responsible for the poor state in which he had become. He did not have anything to eat in his town, and I thought myself like being God. I saying this smiling today, but in that time I said it in other words, full of pity for the man who mutilated me. Not over the body, but in the soul.

And that so, in Bucharest, the ordeal has started again: beatings in the home where I was living, threats, closed in the balcony in the middle of winter, naked, „learn to obey!” and the list of treatments continues in the book that I am writing…

One year I kept silent, until one day when, being hit on the street and threatened with: „You will see home!”, I called a friend. I called her come and pick me up from the street because he gets home. I was literally lifted up by the friends in that time and taken to the police to press charges. And I told everything. And I got rid of him, I said then.

It was not easy, he did not stop immediately. He threatened until he stopped. Because I went and pressed charges to each threat. Although full of horror that I was, I refused to still keep quiet. Because I knew that if I do not do anything, this will be the fate of all women that they will go through his life. Because I was not just me in his life.

I was the main, he said. The rest of the women were „others” , because a real man has women. (And yes, in that time I really believed so!)

He came back into my life after 1 year and a half after the criminal complaint. I did not returned as partner of him, but I came back as a completely cured man, convinced that he changed and maybe one day…

I found the same aggressive man, which did not already hit me, but he asked me for money. He asked compassion because he was sick. And I gave him. Because I believed myself like being God.

I did not understand in that time that everything I was doing, those facts were rooted in my childhood traumas. I did not know that I was repeating back to a known situation, although dangerous, because I did not know something else. Because the victim becomes dependent on her abuser.

In that time I did not know anything. Just to forgive because God says like this.

He was atheist. He gave me arguments that there is no God. That we are the capable persons to control our own lives. I listened and believed, except that I could also control by my own his abuses too. I just had to stop. But there was no way then. I did not understand anything, and the God of my heart was silent. He escaped me from hell, that is right, but He did not talk to me directly.

When he returned, after 1 year and a half from the complaint, I was in the second year at master. Legal psychology. I wanted then to become psychologist in prison, to help people like him to heal. I was so naive, I was convinced that I will find peace there.

This man was the one who, in the 11th grade, encouraged me to give psychology. He explained me the psychology for the first time. I learned with him for the Olympics (to give to Caesar what belongs to Caesar!), and thanks to him I got a mention. Then he also, over the years, at the master, he explained me the polygraph. He was a brilliant intelligence. Although two years older than me, he had seemed like he was holding the entire world.

I do not say to all these things to you in order to get in love with him, but to learn to protect yourselve from appearances! This man seemed to be the gentlest and best man on the earth. I wrote on the site monicaberceanu.ro about that time. The intelligence of the abusers may surprise you! Do not play with your own life, because they will play with your mind!

I do not know if he ever knew that the fact to encourage me in my career, although I think that then it was just a facade encouragement, it helped me to forgive him for some of the abuses. I have not got to work with people like him, but I learned, due to the therapist profession, to be cautious, to analyze, to write, to understand, to seek and live the truth behind appearances.

I am fascinated by the human mind and if I want something more in this world, that I have not done yet, is to learn what is behind the behavior of these people who strike mercilessly, humiliate and step on dead bodies. Some of them, even literally…

But I do not have the strength to do it. Not because I would not have forgiven this man, but because there are times when I think that their world must be a nightmare and I am afraid to find out that this kind of people have soul.

I am still afraid to have empathy for them. And this is because we, those with trauma of abuses, become emotional addicted people with emotional disorders and although it seems absurd, we fall in love with executioners, believing in the same absurd way that we can save.

There are much to say about the psychology of the victim, but I do not develop this subject here. I told my story because God did not save me for nothing. I feel indebted to you, those who are still living in prison, to tell you that you can escape from hell, and from your torment you can make blessing. God can transform your sadness into joy.

He can heal your heart and  He can give you the freedom back, or if you have experienced childhood in webbing, like me, He can give you a new life. One in which you can be a blessing to other souls. One in which He teaches you that you have not suffered in vain!

For many years I fought with the shame of having been so stupid, as to let myself be abused! Today, however, I look in the mirror and thank God that taught me that what I had was not stupid, but wound, which I cured it in the office of a therapist whom I owe my transformation into today’s woman.

I am not perfect and I will never be perfect. Only One is: Christ God. But I am today’s woman who has fully forgiven her executioner, praying for his soul and has no trace of resentment against him.

I do not want you to understand from this that you are guilty because you hate those that have mutilated you! It is not even recommended to forgive them in the first second! In abuse, the forgiveness is the last part that you must have!!! In abuse, the forgiveness will always involve the return to the abuser! And not because we love the beating, but because a pattern does not get easily broken!

I can only say that it can be possible to live after ordeal! Start with talking! Choose to talk to a therapist, a priest, a friend or directly to the police, it is important not to shut up!

I created a Facebook group „You are not alone in the word”, where I proposed to myself to tell about loneliness, abuse and fears, to encourage each other and to shake hands in a dance of courage to be ourselves!

I wish that my story to encourage you to talk and to believe that is possible! To learn to be a woman, to believe and to love beyond your fears and scars!

I wrote a book which has a title that gave me the courage to write the testimony one. PUT THE LAST PIECE!

I know that God will give you the power to put the last piece in the puzzle of your life: the leaving from a toxic relationship, in order to dress one day the wounds of other souls!

I did not write my story to throw mud at those who abuse, but also for them. Out of love for your souls, people who hit and step on dead bodies, I write you with tears made as prayer: go to a therapist and heal your wounds that make you to be executioners!

You deserve a life more beautiful than now. Search your peace hearts, in healing! God works through people. You just have to accept to recognize your mistakes and look for a professional help, to learn to control your emotions and behavior!

Monica Berceanu – Psychotherapist

Share!