The Scar (Cicatricea), cu Maria Rohnean (RO/EN)

The Scar Cicatricea cu Maria Rohnean, reporter tv, antena 1
                                Maria Rohnean

RO: The Scar (Cicatricea), cu Maria Rohnean

La un moment dat m-am îndrăgostit de ele 🙂 De fapt, ăsta e şi motivul pentru care scriu asta. Pentru că m-am îndrăgostit de cicatricile mele, iar tu, Lidia, om frumos, ai intuit bine că această simplă expresie ascunde multe. („Fall in love with my scars”)

N-am să le înşir aici. Pentru că unele sunt la vedere, iar altele sunt pe suflet. Am să spun însă ce a lăsat urme.

Au lăsat urme vorbele. Aruncate într-o doară, din neputinţe sau din revoltă, din furie sau din regret. Din partea oamenilor dragi. Au rănit la momentul lor, iar rana s-a transformat în cicatrice. Pe care o voi purta cu mine cât îmi va fi să-mi trăiesc traiul.

Au lăsat urme faptele. A rănit cuţitul înfipt adânc, de viteza cu care a fost aruncat. Motivele sunt multe, iar unele nu le voi şti vreodată. Rana a fost mult prea adâncă pentru a cere sau a dori măcar explicaţii.

Au lăsat urme privirele reci aruncate cu dorinţă ucigătoare. Din răzbunare, din micimea minţii sau din fapte şi cuvinte înţelese la un cu totul alt sens decât cel cu care au fost lăsate să iasă din suflet.

O să credeţi că vorbesc mult prea abstract, dar la fiecare cuvânt scris, în vin în minte ca nişte flash-uri de secunde, toate câte-au fost şi câte vor mai fi.

Şi m-am îndrăgostit de ele, pentru că ele m-au făcut să fiu ce sunt azi şi să-mi doresc să fiu un om bun. Nu ştiu cine poate spune c-am ajuns, dar până voi ajunge, va fi un continuu periplu spre asta. Şi mă voi împiedica de multe ori. De timp, de timpuri, de vreme şi de vremuri. De oameni şi de pretinşi oameni. Iar unde voi putea, voi încerca să schimb „pretinsul”.

N-am cicatrici la vedere, decât dacă mă dezvălui toată. Singurele trei, apărute recent, au câţiva milimetri lăsaţi pe piele şi nu vor dispărea niciodată. Dar o dată cu ele au dispărut dureri şi frustrări şi angoase, pe care le-am târât de-a lungul ultimilor ani cu mine. Chirurgul nu ştie asta. Dar ştie că poate, la un moment dat, privirea plecată şi tristeţea latentă, vor fi înlocuite cu miracolul vieţii.

Cicatrici îmi sunt toţi cei pe care i-am cunoscut şi-au lăsat o umbră de sfârşit de toamnă atunci când au plecat, binecuvântaţi îmi sunt cei care au rămas şi-au pus o vorbă caldă la locul ei, atunci când au simţit.

Nu contează unde le purtaţi, în suflet, în privire, sub haine sau în sleeves, să le ţineţi aproape. Sunt parte din voi. Nu profitaţi de pe urma lor, nu le scoateţi în faţă şi nu le lăsaţi în urmă. Mai mult decât atât, nu lăsaţi să vă întristeze, să vă schimbe cursul vieţii sau să vă coordoneze. Sunt acolo, pe piele sau pe suflet, pentru că au avut un rol şi un rost. Încercaţi să-l găsiţi în fiecare zi, şi veţi pleca mai departe liniştiţi pe drumul vostru şi în felul vostru.

Maria Rohnean – reporter

Proiect coordonat de Lidia Leahu, președinte Asociația Abilidy

Mulțumesc pentru traducerea textului în limba engleză, Alexandra Nicoleta Predut şi Ramona Deznan pentru verificarea textului!

EN: The Scar, with Maria Rohnean

At one point I started to love them. 🙂 In fact, this is the reason why I am writing this. Because I fell in love with my scars, and you, Lidia, handsome person, you guessed right that this simple expression hides many things. ( „Fall in love with my scars”)

I will not enumerate them here. Because some of them are visible, others are in the soul. But I will say what exactly has left traces.

The words have left traces. Thrown idly, from powerlessness or revolt, out of anger or regret. From people you care about. They had hurt at their moment and the wound turned into scar. That I will bear with me as long as I will live my life.

The facts have left traces. A deeply stucked knife has wounded, by the speed with which it was thrown. The reasons are many and some of them I will never know. The wound was too deep to ask or even want explanations. The cold watchings have left traces, which were thrown with a killing desire.  From revenge, from smallness of mind or from facts and words understood in a completely different direction than the direction I was left out of the soul.

You will think that I am speaking too abstract, but at every written word, like flashes of seconds, all things that happened and will still happen, come into my mind.

And I love them, because they made me to be what I am today and to want to be a good person. I do not know who can say that I have become, but until then, it will be a continuous journey towards it. And I will prevent often. By time, by times, present time and past time. By people and professed people. But where I can, I will try to change the „alleged”.

I do not have visible scars, unless I get reveal myself. The only three scars, arisen recently, have a few millimeters left on the skin and will never disappear. But together with them, the pains and frustrations and anxieties that I dragged along with me last years, have gone. The surgeon does not know that. But he knows that maybe, at one point, the watching away and latent sadness, will be replaced with the miracle of life. My scars are all that I have met and all that left a shadow of last autumn when they left, my blessed are those who stayed and put a warm word in the right place, when they felt.

No matter where you are bearing the scars, in mind, in eyes (when you watch somebody), under the clothes or sleeves, keep them close. They are part of you. Do not get advantage from them, do not take them in the front and do not leave them behind. Moreover, do not let them to grieve you, to change the course of life or to coordinate you. They are there, on your skin or in your heart, because they had a role and a purpose. Try to find it every day, and you will go on your way peacefully.

Maria Rohnean – reporter

Share!