The Scar (Cicatricea), cu Liliana Moldovan (RO/EN)

The ScarCicatricea cu Liliana Moldovan ziarista
                           Liliana Moldovan

RO: The Scar (Cicatricea), cu Liliana Moldovan

Nu am să port niciodată pantofi stiletto.

“O femeie cu pantofi frumoși nu este niciodată urâtă” – afirma Coco Chanel.

Roșii, albaștrii, gri, negrii sau mov, ei conferă prestanță, modelează piciorul oricărei femei, sunt un accesoriu al încrederii în sine. Prin forma lor senzuală, prin eleganță și stil, pantofii cu tocuri înalte atrag priviri, cuceresc bărbați și dezvoltă invidii.

Ei nu sunt compatibili, însă, cu ideea de dizabilitate și nu se vor potrivi niciodată femeilor care se deplasează cu dificultate și care urcă treptele ca și cum ar ajunge la nivelul unei performanțe sportive.

Destul de devreme, în primii ani ai copilăriei mi-am dat seama că nu voi purta niciodată pantofi stiletto (pe care mama mea îi purta cu o eleganță unică) deoarece am venit pe lume cu parapareză spastică iar mersul a fost mereu pentru mine ca o lecție de viață, un exercițiu obositor pe care trebuia să îl repet, să‑l reînvăț, la intervale regulate.

Îmi amintesc și acum de sălile de sport când trebuia să merg la gimnastică și să fac tratamente de recuperare. Să nu vă închipuiți că pentru o fetiță de câțiva anișori a fost ușor să suporte disconfortul unor exerciții fizice dureroase, la care s-a adăugat seria celor șase operații, câte trei la fiecare picior, pe care a trebuit să le suport și care au lăsat în urmă lacrimi și cicatrici.

Fermoarele rănilor lăsate de intervențiile chirurgicale le-am închis, definitiv și protejată de privirile atente ale mamei mele am savurat deliciile copilăriei ca și un copil normal, uitând că multe lucruri îmi sunt interzise sau descoperind că le fac altfel.

Este lesne de înțeles, că mama a fost cea care a sădit în mine sămânța încrederii. M-a protejat cu măsură, mi-a lăsat libertatea să aleg și am ales, fără prea multe deliberări, să mă comport, să mă joc, să învăț, să cânt și să dansez, ca un copil normal. Așa se face că am avut o copilărie bogată și veselă, variată și plină de tot felul de provocări.  O copilărie cu zâmbete și bucurii, cu jocuri și prieteni, cu experiențe frumoase, cu excursii și lecturi minunate.

Nu au lipsit din cocteilul meu existențial : lacrimile, durerile fizice permanente, tristețile înăbușite, privirile insitente, insinuările batjocoritoare sau întrebările fără răspuns.  Le-am dezamorsat cu capacitatea de a-mi accepta limitele fizice cu seninătate încercând să le trasform în nelimite,  profitând mereu de șansa de a fi diferită.

Mi-am dorit să fiu cu un pas înaintea celorlalți și am reușit să îmi ascut mintea, să îmi cizelez felul de a fi. Nu a fost ușor dar a meritat. M-au condus prin viață: firea curioasă, cordialitatea, ținutele asortate cu zâmbete, înfățișarea plăcută și îndârjirea de a trece prin fapte de viață inedite.

Cel mai important a fost sprijinul familiei, al prietenilor, al colegilor și profesorilor. Îmi amintesc de gesturile încurajatoare ale mamei mele, de consecvența cu care mă certa atunci când eram pe punctul de a face pași înapoi. Tot mama  mi-a sugerat să dau admitere la cel mai pretențios liceu din localitatea unde trăiesc, împreună ne-am bucurat și am plâns când am reușit la facultate, în perioada în care admiterile erau extrem solicitante fiindcă luptau peste 10 candidați pentru același loc.

Mama a fost cea care, cu inima strânsă, m-a îndemnat să îmi iau zborul și să urmez facultatea într-un alt oraș decât cel natal.

Nici ca studentă nu am purtat pantofi stiletto, dar am lăsat pașii să mă plimbe prin universul bibliotecilor, al spectacolelor de teatru și balet, al discotecilor și cinematografelor,  al cursurilor, al înțelepciunii unor profesori molipsiți de entuziasmul specific primilor ani de după căderea regimului comunist.

Nu am purtat pantofi stiletto nici când m-am prezentat la concursul de angajare în postul de bibliotecar, nici când am devenit șef-serviciu, nici când, pentru o perioadă de 9 luni, am fost director interimar la instituția unde lucrez. Nu am purtat pantofi stiletto nici în urmă cu 9 ani, când mi-am lansat prima carte, nici când am participat la lansarea celorlalte 9 cărți pe care le-am tipărit.

Nici când l-am cunoscut pe actualul meu iubit, de care m-am îndrăgostit nebunește, nu am purtat pantofi stiletto. De asemenea, în călătoriile prin Europa, nu mi-am pus niciodată în bagaj pantofi cu toc înalt. Nici nu am nevoie de ei și nu am avut vreodată.

Viața poate fi frumoasă și fără pantofi stiletto, fără rochii lungi și elegante cu care să îi asortezi. Viata are nevoie de un strop de normalitate, de multă poezie, de un car cu zâmbete, de decizii corecte, de o mână de prieteni fideli, de o familie de nădejde și de multă iubire, pentru a  fi frumoasă și a o avea aproape așa cum ți-o dorești.

LILIANA MOLDOVAN – Redactor-șef, agenția de presă www.asiiromani.com

Proiect coordonat de Lidia Leahu, președinte Asociația Abilidy

Mulțumesc pentru traducerea textului în limba engleză, Ramona Deznan!

 

EN: The Scar, with Liliana Moldovan

I never ever wear stiletto shoes.

“ A woman with wonderfull shoes is never ugly” – said Coco Chanel. Red, blue, grey, black or lila, they give a woman stateliness, modell the foot. They are an accessoire of selftrust. Through their sensual form, elegance and still, the highheels attract looks, they conquer the men and develop envy.

But they are not compatible with the ideea of dizability won’t ever suit to women that have a bad mobility and which climb the stairs as if they would reach the level of a sport performance.

Quite early, in the first years of my childhood I realized that i will never wear stilleto shoes (that my mother wore with a unique elegance) because I was born with spastic paraparesis and the walk was for me a life lesson, an exhausting exercise that I had to repeat, to learn it again and again at certain intervals.

I still remember the sport halls when I had to go the gym and make rehabilitation Treatment. Do not imagine that for a few years old girl was easy to bear the disconfort of the painfull physical exercises, adding the serie of the six surgeries, three on each foot, that I had to bear and let aside tears and scars.

The zipper of the wounds made from the surgeries are closed for ever. Protected by the attentive watch of my mother I enjoyed the childhood delights as a normal kid, forgetting that there are a lot of things are forbidden for me or dicovering that I made them otherwise.

It is easy to understand that my mother was the one wo planted in me the seed of trust. She protected me with measure, she gave me the liberty of choosing and I chose, without too much thinking, to behave, to play, to learn and to dance, as a normal child. So I had a joyfull and plenty childhood, varied and full of challenges. A childhood full of smiles and joys, games and friends, with beautifull experiences, with trips and wonderfull lectures.

I did not miss form my life cocktail: the tears, the permanent physical pains, the braised sadness, the insistent gazes, the mocking insinuasions or the questions without an answer. I defused them with my ability to accept the physical limits with serenity, trying to transform them into nonlimits, profiting always from the chance to be different.

I always wanted to be a step ahead the others and I succeed to sharpen my mind, to make my way of being better. It was not easy but it was worth doing it. All this things lead me in my life: being curious, my cordiality, the outfits assorted with smiles, the pleasant look and the fierce of passing through spontaneous facts of life.

The most important was the support of my family, friends, coleagues and of the teachers. I remember the encouraging gestures of my mother, the consistency she used to brawl me when I was on the point to take steps back. It was my mother who told me to apply to the most pretentious highschool in the city where I live in. We were happy together, we cried together when I entered the university, during the periods when the admissions were extremely demanding because 10 people had to run for a place.

My mother was the one who, with tight heart, told me to fly away and go to the university in other town, than the one we were living in.

I did not wear stilleto as a student either but I let my steps lead me into the universe of libraries, courses, wisdom of some teachers infected by the enthusiasm of the first years after the comunism went down. I did not wear stilletos when I went to compete for the librarian, or when I became chief of service, or when, for a period of 9 month, I was appointed interim director of the institution where I work. I did not wear stilletos when I launched my first book, 9 years ago, neither when I participated at the launching of the rest 9 books that I printed.

I did not wear stilletos when I met my boyfriend, of which I am crazy in love. Also, during the trips in Europe I never packed stilletos. I do not need them and I never did.

Life can be beautifull with stilletos, long elegant dresses that pass wonderfull to them. Life needs a drop of normality, a lot of poetry, a cart of smiles, correct decisions, a handful of faithfull friens, a strong family and a lot of love, in order to be beautifull and the way you want it.

LILIANA MOLDOVAN – editor in chief of  www.asiiromani.com

Share: The Scar, with Liliana Moldovan