The Scar (Cicatricea), cu Doroteea Bora

Proiectul The Scar Cicatricea, cu Doroteea Bora
Doroteea Bora

The Scar (Cicatricea), cu Doroteea Bora

Povestea mea, eh, povestea mea e una simplă. Nu are nimic special, nimic care să încânte paginile de socializare sau care să verse lacrimi. Nu e demnă de pus lângă povestea Cenușăresei sau a lui Rapunzel. Și totuși, azi, o împart cu voi.

M-am născut într-o familie care m-a iubit cum a știu ea mai bine.

Am o surioară care și-ar da viața pentru mine, lucru tot mai rar azi. Bunici care m-au învățat să iubesc și mătuși care mi-au spus că am valoare.

Totul a mers normal până în clasa a 8-a.

Eram dulce, drăguță, suficient de inteligentă și nu prea săracă. Nu eram de sânge albastru, dar nici fetița cu chibrituri.

O oră de sport, proba de rezistență, căldură mare afară, fără încălzire și fără pregătire.

Eram ultima din rândul meu, îmi spuneam că mai pot, aveam nevoie de o notă bună pentru medie. Și am continuat să zic că mai pot până am ajuns la final.

M-am așezat pe iarbă și am început să respir tot mai greu. Cerul s-a făcut din ce în ce mai negru. Vocile din jur tot mai neclare.

Am simțit cu două brațe mă iau pe sus. Distanța de la terenul de alergat la cabinet a fost mare.

Un coleg m-a dus în brațe tot drumul.

Ajung la cabinet. ”Dacă nu deschide ochii, chemăm salvarea.”- asta era tot ce am mai auzit până am ajuns la Salonta.

După ore bune mi-am revenit între perfuzii și asistente. Mi-au pus un pumn de vitamine și m-au trimis acasă.

Mi-am luat medicamentele fără să mă gândesc la consecințe.

Când am căzut pe terenul de sport, aveam o greutate normală pentru o fată la finalul clasei a 8-a, când am început clasa a 9-a eram un sac de Crăciun. Da, vitamine date greșit, fără analize înainte.

Să intri în clasa a noua cu o greutate dublă de cea cu care erai obișnuită a fost destul de greu. Dar părinții mă iubeau, nu-mi păsa ce cred alții.

Dar adolescența nu a fost miloasă cu mine.

După ce mi-am schimbat garderoba după noile măsuri, fața a început să se transforme, dintr-un ten de bebeluș, niște cratere enorme roșii au apărut pe fața mea. Nu le puteam ascunde.

Medicamente îmi era frică să mai iau și am început să le trag după mine.

Portretul meu la final de clasa a 9-a? Plinuță bine, plină de coșuri și mică de înălțime. Da, asta am uitat să vă spun.

Nu îmi erau sufieciente kilogramele, sau vulcanii de pe față, ci mai era și înălțimea. ”Micuța” așa eram numită.

De multe ori mă uitam la cei din jurul meu și voiam să le strig: ”Hey! Sunt mai mult decât niște kilograme, decât o față sau decât niște picioare scurte. Sunt un suflet. Unul care iubește copiii, iubește să deseneze și adoră să scrie.” Doream să fiu văzută pentru ceea ce sunt.

Cât despre băieți, ei bine, i-am ținut la distanță.

Da, era și pentru că nu îmi doream ceva de o zi, ci de o viață, dar mereu când vorbeam cu un băiat îmi puneam părul peste față.

Nu stăteam prea aproape de ei niciodată. Nu voiam să mă vadă, să îmi vadă ochii, fața. Nimic.

Tânjeam să fiu iubită, dar nu mă vedeam vrednică de iubirea unui băiat.

Nopți întregi plângeam dorindu-mi să fiu frumoasă, dar magia dovleacului transformat în caleașcă nu s-a întâmplat în cazul meu.

Și au trecut cumva 4 ani de liceu. Ca tot liceanul am dat să iau carnetul.

La noi în familie nici tati, nici mami nu aveau permis. Era mai mult decât un moft, doar că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg.

Am învățat cartea aia, am luat sala, doar că stima mea de sine era așa de scăzută că nu am reușit să trec de traseu. Eh, în loc de dreapta am luat-o la stânga. Nu râdeți, sunt femeie. Și am căzut. Nu o dată, ci de trei ori. A patra oară li s-a făcut probabil milă de mine.

Combinația dintre bac și școala de soferi nu a fost prea fericită. A început să îmi cadă părul și să pierd rapid kilograme.

Nu mă supăram că le pierdeam, dar în locul kilogramelor au apărut vergeturile. Trăiam momentul când am dat pasărea din mână pe barza de pe gard.

Și în ciuda a tot am intrat la facultate. Nu m-am integrat în clasă. Cu greu mi-am făcut prietene. Tăceam chiar dacă știam răspunsul și trăiam totul de o mie de ori mai puternic.

Plângeam mult. Așa că în prima sesiune am dat cu nasul de pământ din nou. Nu mai știu cum mi-am pierdut cunoștinta, dar știu că am slăbit din nou.

Am primit iar vitamine, dar de data aceasta nu le-am luat. Stăteam și mă uitam la fetele de vârsta mea. Eu mă vedeam ca Rățușca cea urâtă, iar pe ele le vedeam ca Albă ca zăpada.

Da, o să ziceți că sunt probleme adolescentine, dar au fost momente când mi-am dorit să nu fiu, când mi-am zis că lumea ar fi mai bună fără mine.

Nu, problemele adolescentine nu sunt doar apă de ploaie.

Dar Dumnezeu a avut un plan pentru mine. El a făcut ca fiecare defect al meu să fie transformat în perlă. Hai să vă povestesc în continuare.

Am reușit să termin facultatea, la boloboc am reușit să dau titularizarea și prin har am primit un post.

Lucrurile au început cu dreptul. Nu, glumeam. Stăteam pe hol și o așteptam pe doamna director. Nimeni nu m-a întrebat nimic destul de mult timp.

După câteva săptămâni am aflat că au crezut că sunt ceva elevă care se transferă la ei la școală.

Dar știam asta. O simțeam din privirea lor. Nu arătam a profesor, deși aveam inima unuia.

Prima întâlnire cu o clasă de elevi. Erau majoritatea mai înalți decât mine, mă priveau lung și în detaliu. Când am început să vorbesc, au început să zâmbească.

Da, am o voce subțire, de copil. Înălțimea, fața, vocea. Nimic nu mă recomanda pentru a fi la catedră. Dar nota unei fete de la începutul anului de 6 la 8, 95 la evaluarea națională, mi-a spus că în ciuda a tot sunt creată pentru catedră.

Tot în acel an școlar am înțeles un verset din Biblie: ”Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu.”

Nu înțelegeam de ce am înălțimea pe care o am. Adică oare chiar așa de greu îi era lui Dumnezeu să mă facă cu o palmă mai înaltă? Dumnezeului care a făcut munții îi era greu să adauge o palmă de om la înălțimea mea?

Asta până când am dat peste Cosmin. Elevul problemă, dar foc de isteț. Era mic tare de înălțime, dar o minte brici.

Mereu scotea înălțimea în față. Și i-am zis povestea vieții mele, asta simplă, și ne-am făcut și un slogan pe care l-am repetat întreg anul: ”Nu contează înălțimea, ci contează istețimea.”

Când ne întâlnim acum pe stradă, văd asta în ochii lui.

Dacă doar pentru ca acest băiat să înțeleagă asta am primit această înălțime, eu sunt mulțumitoare.

În acel moment nu mi-a mai păsat că alții mă văd ca pe un copil, eram mândră că un copil a început să investească în el, doar pentru că nu aveam înălțimea pe care ar trebui să o aibă un profesor.

A trecut anul și eu eram încă singură. Nu lăsam niciun băiat să se apropie de mine. Nu mă vedeam destul de frumoasă, de înaltă și de inteligentă.

Nu puteam, îmi era frică și alegeam să fiu rece si tăioasă.

Societatea m-a învățat că frumusețea e vitală pentru a ține un băiat lângă tine. Și cum nu mă vedeam, nici nu îi lăsam să se apropie.

Dar într-o zi am lăsat un băiat să mă cunoască în persoană. Nu îi voi uita niciodată cuvintele: ”Tu te îmbraci de la copii?”. Singurul băiat căruia i-am deschis o fereastră mică m-a lovit în ceea ce purtam de ani pe umeri. Și acolo a rămas tot.

De atunci, eh, nu cred că s-a găsit cineva care să mă iubească în ciuda a tot și să aibă răbdare și multă iubire pentru a aștepta să trec peste toate cuvintele auzite în toți acești ani.

Povestea mea e simplă. Fața încă se luptă cu acneea, kilogramele oscilează, iar înălțimea e mai mare dimineața când mă trezesc.

Dar mai sunt câteva cuvinte care mă urmăresc din copilărie: ”Ești o prințesă.” Asta îmi spunea mama în fiecare zi în adolescență și în fiecare weekend când veneam acasă de la facultate.

Cumva, prin ochi de mamă, mă vedea valoroasă, nu i-am zis niciodată, dar acele cuvinte nu m-au lăsat să îmi doresc să nu mai fiu și tot datorită lor a luat naștere comunitatea ”Inimă de prințesă”. Iar prin har, de Crăciun, o revistă.

Eu nu am o poveste măreață. Nu am rămas fără mâini, fără părinți, fără casă. Eu sunt doar o fată din popor care s-a luptat cu lucruri specifice vârstei. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu am făcut lucruri mici, care au atins inimi mari.

Sper ca măcar o adolescentă să citească aceste rânduri nu puține, e drept, și să înțeleagă că fiecare moment contează și că fiecare slăbiciune e un dar din partea lui Dumnezeu.

Poate nu e un băiat care să se uite la tine, știu cum e. E dureros. Dar asta nu îți scade valoarea. Așteaptă un băiat de nota 10 care să te iubească în ciuda defectelor tale.

Poate nu o să vină în timpul liceului, e în regulă, nu te mulțumi cu brațe care îți vor doar trupul. Așteaptă un băiat care va fi înnebunit după sufletul tău.

Poate nu ai ten sau înălțime perfectă. Poate nu ai bani să faci parte din gașca celor populare. Fii mulțumitoare pentru ceea ce ești. Valoarea ta e dată de ceea ce pui în tine, nu de ceea ce e pe tine.

Azi sunt ceea ce sunt prin har. Îmi place să zâmbesc mult, puțini știu povestea din spatele zâmbetului. Am împărtășit un crâmpei de suflet cu voi.

Cu drag,

O simplă fată din popor

Doroteea Bora – profesoară; blogger la „Inimă de prințesă”

Proiect coordonat de Lidia Leahu, președinte Asociația Abilidy

Distribuie!