The Scar (Cicatricea), cu Corina Draghici (RO/EN)

The Scar Cicatricea, cu Corina Draghici, studenta, persoana cu dizabilitati
                             Corina Draghici

RO: The Scar (Cicatricea), cu Corina Draghici

La naștere am fost diagnosticată cu parapareză spastică.

Datorită problemelor mele de sănătate nu am reuşit să merg la grădiniţă, decât pentru o perioadă foarte scurtă de timp.

Mi-am dorit dintotdeauna să merg la școală, deși auzisem de cele mai multe ori cum o rudă sau un vecin îmi descurajau părinții cu diverse argumente: „nu se va descurca fără însoțitor”, „e dificil să se adapteze la o școală normală”, iar cel mai des li se amintea că nu am un scaun rulant sau alt mijloc de transport.

Într-adevăr, o bună perioadă de timp mergeam la orele de curs într-un cărucior improvizat de familie, un cărucior ce era departe de a fi potrivit nevoilor mele.

Era destul de greu, fiind drum de țară și trebuind să parcurgem o distanță ce dura 30 de minute. Iarna nu ajungeam niciodată la timp.

Cu toate că eram doar un copil, îmi doream foarte mult să pot ușura efortul familiei mele.

Şi s-a întâmplat! Nu pot exprima în cuvinte bucuria din ziua respectivă. Eram doar eu și acel scaun. Practic, era un prim pas către normalitate.

Cu cât trecea timpul cu atât eram mai fericită de rezultatele școlare (concursuri, olimpiada de limba spaniolă), totuși problemele de sănătate începeau să se vadă și aveam nevoie de 8 operații, cât mai curând posibil.

Am reușit să fac numai 4 dintre ele. Nu mi se mai dădeau șanse sigure de vindecare.

Fiecare medic avea o altă opinie în ceea ce mă priveşte, motiv pentru care am ales și voi alege în continuare să cred în cele pozitive, pentru că îmi doresc enorm să duc la capăt visul meu de a fi un bun psiholog.

Faptul că mă pregătesc pentru facultatea de psihologie reprezintă un colac de salvare, reuşind să mă cunosc mult mai bine și să-i înţeleg și pe ceilalți.

Am învăţat că viața mea nu se oprește în loc. Pot fi pe „picioarele mele”, chiar și într-un scaun rulant.

Sunt mândră de ceea ce am devenit în aceşti 22 de ani în care dizabilitatea şi-a lasat amprenta pe trupul meu. Am devenit o persoană puternică, cu toate că nu a fost simplu de la început.

Am speranţă într-un viitor mai bun!

Corina Drăghici – viitoare studentă

Proiect coordonat de Lidia Leahu, președinte Asociația Abilidy

Mulțumesc pentru traducerea textului în limba engleză, Mihai Angel Michitiuc!

 

EN: The Scar, with Corina Draghici

At birth, I was diagnosed with spastic paraplegia.

Because of my health issues, I couldn’t go to nursery regularly, only for a really short period of time.

I always wanted to go to school, but I would always hear my family or a neighbor discouraging my parents by saying different things, such as “she will struggle without a helper”, “it’s difficult to adapt to a public school”, and most of the time they remember that I didn’t have a wheelchair or any other method of transportation.

Indeed, for a long period of time I used to go to lessons with a wheelchair made by my family, far from what I actually needed.

It was pretty challenging, mainly because I had to travel long distances through rural paths, which took me 30 minutes to arrive to my destination. During winter, I would never be on time.

Even though I was a child, I really wanted to make things easier for my family.

And it happened! I can’t express in words how happy I was from that day. It was just me and the wheelchair. Basically, it was my first step to being “normal”

As time went by, I was happier and prouder of my school results (contests, Spanish competition). However, my health issues started being more visible and I was told that I had to go through 8 surgeries as soon as possible.

I only went through 4 of them. They said I couldn’t be treated.

Every doctor had a different opinion on what happened to me, reason why I chose to always believe in the positive things, because I want to achieve my goal of being a great psychologist.

The fact that I’m getting ready for the psychology university is like a life buoy, finally being able to find more about myself and understand other people.

I learnt that my life doesn’t stop in place. I can be fending for myself even in a wheelchair.

I’m really proud of what I’ve become in these 22 years of my disability leaving marks on my body. I became stronger, even though it wasn’t an easy start.

I have hopes for a better future.

Corina Drӑghici- future student

Share!