The Scar (Cicatricea), cu Carolina Davidescu (RO/EN)

The Scar Cicatricea, cu Carolina Davidescu, mamica, medic stomatolog, asistent universitar
               Sebastian

 

RO: The Scar (Cicatricea), cu Carolina Davidescu

Când am început să citesc din poveştile Lidiei, am zis că trebuie să vă spun şi poveste lui Sebi.

Sebastian este unicul meu copil, dorit, aşteptat, iubit maxim.

L-am născut pe 1 ianuarie, cu 2 săptămâni înainte de termen, după o sarcină fără probleme, cu analize în grafic, cu ecografii 3D/4D la zi, toate în regulă.

De ce nu avea mânuța stângă (puţin de deasupra cotului), în primele zile după naştere, nimeni nu a ştiut să îmi spună.

Ulterior am aflat de ABS (Amniotic Band Sindrom), nişte benzi amniotice în cavitatea uterină.

De ce nu s-au văzut la eco? Dacă ar fi fost ceva de făcut? Am încetat să caut, nu vreau vinovaţi, caut soluţii.

Toată lumea stupefiată, mirată, speriată, intrigată. Inclusiv eu. Nu ştiam ce să fac, ce să spun. Ştiam doar să îl iubesc.

Bebe Sebi a luat un stafilococ auriu din maternitate, a facut septicemie cu localizări multiple, a stat 7 săptămâni în Terapie Intensivă Nou Născuţi.

A rămas cu sechele: nu îi mai creşte tibia stângă, care trebuie alungită periodic. Dar a supravieţuit. Atât de puternic a fost!

De fapt, despre asta vreau să vă povestesc, despre cât de puternic poate fi un copil. Şi despre cât de mult contează oamenii din jurul lui.

Acum Sebastian are 11 ani, 3 operaţii la mânuţa stângă (osul creşte ascuţit şi subţire şi periodic trebuie ajustat) şi 2 alungiri pe tibia stângă (cu fixator extern, câte 6-7 luni cu nişte fiere înfipte în os, tras de os, de muşchi, de piele).

Şi….  merge la scoală, are muuuulţi prieteni, merge cu bicicleta (pardon, coboară pe traseu de downhill cu bicicleta), merge cu trotineta de freestyle în skate park, merge cu stand-up ski jet pe apă, înoată, face snowboarding. Şi încă ceva, face tot ce fac ceilalţi copii de vârsta lui.

Nu îi place să facă teme, joacă fotbal în curtea şcolii, joacă baschet, aleargă într-una, se ceartă cu mine 🙂 , merge cu hoverboardul, merge la colindat…

Eu zic aşa: că am un copil fără mâna stângă şi cu o problemă la picior, dar am un copil normal (definiţia normalităţii fiind pentru mine o mare mare relativitate) care este foarte simpatic şi se comportă natural şi firesc.

Şi tot acest firesc este de la noi, familie, prieteni, învăţătoare, colegi, vecini, oamenii din parc, lumea din supermarket…

Am învăţat din mers că dacă vreau să am un copil „normal” trebuie să mă port „normal”.

Nu este nimic de ascuns, nimic de care să ne fie ruşine, nimic de plâns, nimic de milă, totul este „normal”. Melodramele nu funcţionează în viaţa reală.

Într-o zi, demult, cred că avea Sebi vreo 4 ani, mergeam prin parc, Sebi cu un băț tot fugărea frunze. Un bătrân pe lângă noi mă întreabă: ce a păţit băieţelul? Îi răspund că nu a păţit nimic.

Mergea pe lângă noi, tot ofta şi repeta „Săracu’!”.

La un moment dat Sebi s-a întors la el: „Tataie, dar să ştii că eu nu sunt sărac!” (pentru Sebi sărac înseamnă copilul din faţa supermaketului, căruia periodic îi luam câte ceva de mâncare).

De atitudinea asta sunt tare mândră. De firesc.

Pentru părinții copiilor cu probleme aş avea un sfat: ştiu că e greu, dar dacă vreţi să le fie bine copiilor, depăşiti acest greu.

Învăţaţi-vă copiii să meargă cu fruntea sus, să nu ceară milă, să nu le fie ruşine, să nu le fie frică de ceva nou, să încerce orice, să se înconjoare de oameni care au încredere în ei şi care îi susţin. Şi să fie pregătiţi şi de eşecuri, ca noi toţi.

Învăţaţi-i că suntem diferiţi, dar la fel. Că toţi avem slăbiciuni. Că empatia nu înseamnă milă nesfarşită. Că trebuie să avem grijă unii de alții şi că de ajutor avem nevoie toţi, din când în când. Că nu este ruşine să ceri, să primeşti şi să acorzi ajutor.

Carolina Davidescu – mămică, medic stomatolog  şi asistent universitar la Facultatea de Medicină Dentară, Universitatea Ovidius Constanța

Proiect coordonat de Lidia Leahu, președinte Asociația Abilidy.

Mulțumesc, Gianina Coraș, pentru traducerea textului în limba engleză!

EN: The Scar, with Carolina Davidescu

When I began to read Lydia’s stories, I said I had to tell you the story of Sebi. Sebastian is my only child, wanted, expected, loved.

He was born on January 1st, 2 weeks before the deadline, after a trouble-free task with graphical analysis, with 3D / 4D ultrasounds all ok.

Why did he not have the left hand (a little over the elbow) in the first few days after birth, no one could tell me.

Later I’ve learned about ABS (Amniotic Band Syndrome), some amniotic tapes in the uterine cavity.

Why didn’t they see the eco? If there was anything to be done? I stopped looking, I do not want guilty, I’m looking for solutions.

Everyone stunned, wondering, scared, intrigued. Including me. I did not know what to do, what to say. I just knew how to love him.

Baby Sebi took a golden staphylococcus from maternity, made septicemia with multiple locations, stayed 7 weeks in Newborn Intensive Therapy.

He has remained with repercussions: his left tibia does not grow anymore, which should be periodically elongated. But he survived. That was so strong!

Actually, that’s what I want to tell you about, how powerful a child can be. And how much people around him matter.

Now Sebastian is 11 years old, 3 left-handed operations (the bone grows sharply and thinly and periodically adjusted) and 2 elongations on the left tibia (with an external fixer 6-7 months with some bones wedged in bone, pulled by the bone muscle, skin).

And he goes to school, has many friends, goes on a bicycle (sorry, downhill, goes cycling downhill), goes with the freestyle skateboard in the skate park, goes with water stand-up jet, swims, he snowboards. And one more thing, he does what other children of his age do.

He does not like doing homework, but he plays football in the yard, plays basketball, fights with me 🙂 , goes on the hoverboard, sings carols…

I say so: I have a child without a left hand and a leg problem, but I have a normal child (the definition of normality being for me a great deal of relativity) that is very sympathetic and behaves naturally.

And all this naturalness is from us, family, friends, teachers, colleagues, neighbors, people in the park, supermarket world…

I have learned on the way that if I want to have a „normal” child I have to behave „normal”.

There is nothing to hide, nothing to be ashamed of, nothing to cry, nothing to pity, everything is „normal”.

The melodrama does not work in real life.

One day, I think Sebi had for about 4 years, we were walking through the park, Sebi with a stick was chasing leaves. An old man besides us asks me what happened to the little boy? I answered that nothing happened.

He walked alongside us, and she repeated, „Poor!”

At one point, Sebi returned to him: „Gramps, but you know that I’m not poor!” (for poor Sebi means the baby in front of the supermarket, to which we regularly take something to eat).

Of this attitude I am very proud. Of naturalness.

For parents of troubled children I would have some advice: I know it’s hard, but if you want to be good to the children, you overcome this difficult.

Teach your children live with our heads held high, not to pity, not to be ashamed, not to be afraid of something new, to try anything, to be surrounded by people who trust and support them. And be prepared for failures, like all of us.

Teach them that we are different, but the same. That we all have weaknesses. That empathy does not mean endless mercy. That we need to take care of each other and that we all need help from time to time. That it is not a shame to ask, to receive and to give help.

Carolina Davidescu – mom, dentist and assistant at the Faculty of Dental Medicine, Ovidius University Constanta

Share: The Scar, with Carolina Davidescu!