The Scar (Cicatricea), cu Bianca Neculicioiu (RO/EN)

Cicatricea de Bianca Neculicioiu, mama
                           Bianca Neculicioiu

RO: The Scar (Cicatricea), cu Bianca Neculicioiu

Am învățat pe drumul meu că eu pot alege cine sunt. Aleg să renunț, aleg să rămân la pământ atunci când viața îmi pune piedici și aștept  ca ceilalți să mă compătimească sau aleg să înfrunt fiecare încercare cu speranță, cu credință și cu putere?

Eu am ales să fiu puternică. Am ales să accept ceea ce nu pot schimba  și am învățat că în momentul în care spun : ” Nu mai pot!”, abia atunci încep cu adevărat să pot.

La vârsta de 14 ani viața mi-a pregatit prima încercare. M-am îmbolnavit grav de o boală renală, am petrecut luni de zile într-un spital de copii.

Luni de zile în care am suportat dureri îngrozitoare, am fost supusă unor intervenții chirurgicale, în urma cărora am rămas cu o cicatrice și eram tristă din această cauză, pentru că îmi doream să devin model și știam că cicatricea mă poate defavoriza, dar mult mai tare mă întrista un alt lucru, zecile de copii abandonați în spital.

Cei  care erau cu mine în cameră s-au atașat de mama mea într-un mod special. Ne-a fost foarte greu să îi  lăsăm în urmă când am fost externată, pentru că i-am îndrăgit și îmi doream să îi  pot lua pe toți acasă, dar din păcate era imposibil.

Atunci am învățat cât de important este rolul unei mame în viața unui copil și mi-am jurat că eu voi fi o mamă exemplară.

Am părăsit  România la vârsta de 17 ani, urmându-mi visul de a deveni model și în ciuda faptului că am rămas cu o cicatrice, aș putea spune chiar urâtă în zona taliei, nu m-am lăsat  descurajată și am urcat pe podium, prezentând chiar și lenjerie intimă, arătând oamenilor că un corp  poate fi frumos, chiar și așa, având cicatrici.

Am învățat să port această cicatrice ca pe o medalie, ca pe un premiu primit pentru toată durerea suportată.

Fiind printre străini, îmi doream foarte mult o familie, așa că m-am căsătorit și am devenit mamă, de foarte tânără.

Din păcate destinul se hotărâse să mă lovească de această dată foarte tare. Fetița mea, pe care mi-am dorit-o din tot sufletul s-a născut cu o malformație cardiacă severă.

Șansele ei de supraviețuire erau minime fără o intervenție chirurgicală, care și ea la rândul ei nu aducea  mari speranțe, doar  șanse  minime.

Simțeam cum lumea mea se năruie și totuși credeam cu tărie ca ea va supraviețui operației. Nu voiam să accept o altă posibilitate, dar din păcate speranțele mi-au fost spulberate de privirea unui medic  ieșit din sala de operații.

Nu a mai fost nevoie de cuvinte pentru a înțelege că fetița mea nu mai este. S-a stins la vârsta de două luni,  luând cu ea și o mare parte din sufletul meu.

Apoi a urmat o perioadă foarte grea pentru mine, departe de părinți, departe de toți cei dragi mie.

Eu și soțul meu ne-am despărțit după moartea fetiței, iar eu îmi petreceam cea mai mare parte a timpului la mormântul ei. Într-o lume atât de mare eu acolo mă simțeam acasă, la mormântul ei.

Puținilor oameni pe care îi cunoșteam le era teamă că îmi voi pierde mințile, și mie  îmi era teamă.

Petreceam ore întregi în camera ei, unde legănam căruciorul gol și nu voiam să mă despart de nici un lucru care i-a aparținut.

Voiam să fiu doar singură, pentru a trăi într-o lume imaginară, în care fetița mea exista încă.

Simțeam cum îmi fac rău singură, dar nu găseam puterea să merg mai departe. Știam că trebuie să îmi revin.

Într-o noapte am plâns ore în șir ținând în brațe hăinuțele ei. Plângeam isteric tăvălindu-mă pe jos. Eram epuizată fizic cât și psihic și mă luptam cu mine însumi.

O parte din mine spunea să accept că ea nu mai este și că nimic din ceea ce eu fac nu o va aduce vreodată înapoi, iar cealaltă parte nu era deloc pregătită să accepte.

A doua zi de dimineată m-am trezit zăcând pe jos și am hotărât să pun capăt „nebuniei” mele.

Aveam de ales între a plânge închisă într-o cameră legănând hăinuțe goale la nesfârșit și între a accepta ceea ce nu puteam schimba.

Aveam de ales între a rămâne la pământ și între a mă ridica și am ales să mă ridic, să înfrunt durerea care aproape m-a distrus și să trăiesc frumos.

Nu am uitat-o pe cea mică nici o clipă și nu o voi uita niciodată, dar m-am forțat să învăț cum să trăiesc fără ea.

A trecut destul de mult timp până am reușit să mă bucur din nou de viață. M-am îndrăgostit și mi-am întemeiat o nouă familie.

După șase ani de la moartea fetiței mele am adus pe lume o altă fetiță perfect sănătoasă, o minune de copil pentru care îi mulțumesc bunului Dumnezeu în fiecare zi, iar trei ani mai târziu a venit pe lume băiețelul meu, copilul care mi-a devenit cel mai bun profesor  de viață.

Când cei mici aveau patru ani jumătate și respectiv un an și jumătate, familia noastră s-a destrămat. Existau de mult neînțelegeri și deveniserăm doi străini care iubeau aceiași copii.

Nu îmi doream ca ei să crească fără tatăl lor și am încercat din răsputeri să găsesc un echilibru pentru relația noastră, dar din păcate nu poți avea rezultate  pozitive  când celălalt a renunțat deja.

Din nefericire în multe cazuri există și violentă, violenta domestică, pe care unele mame  o acceptă. Sunt sigură că fiecare în parte are motivul ei.

Eu nu am putut accepta acest lucru și în momentul în care am fost agresată fizic de tatăl copiilor mei, adică  bătută măr de față cu cei mici, m-am ridicat, nici măcar să plâng nu am putut, mi-am îmbrăcat copiii și am plecat fără să privesc înapoi, fără să îmi pară rău, fără să îmi doresc vreodată să mă întorc.

Trăiesc prin și pentru copiii mei, iar disperarea pe care am vazut-o în ochii lor în momentele în care tatăl lor mă lovea doar  pentru faptul că i-am adresat o întrebare la momentul nepotrivit, nu am vrut să o mai văd vreodată pe chipul lor.

Nu am vrut să cred că nu se va mai întampla niciodată, așa cum a promis el, pentru că știam că se va întampla cândva din nou.

Faptul că l-am iubit și poate că în adâncul sufletului încă îl mai iubesc, nu m-a  impiedicat să renunț la el. Am renunțat pentru că mi-am dorit pentru copii un mediu sănatos, un cămin liniștit și plin de armonie, unde să nu existe frică și nici teroare, pentru că asta simte un copil când mama lui este agresată.

Mi-am dorit ca ai mei copii să vadă în mama lor o femeie  puternică și nicidecum o victimă a violenței domestice.

Sunt cinci ani de când îi cresc singură, cinci ani grei dar și frumoși, cinci ani în care m-am simțit neputincioasă și totodată mai puternică ca niciodată. Cinci ani plini de lacrimi, speranțe, disperare și noi începuturi.

Băiețelul meu a fost diagnosticat cu sindromul Dravet (o forma rară de epilepsie). Lumea mea s-a dărâmat din nou atunci, apoi eu m-am îmbolnăvit și am fost operată, având o tumoare în burtă.

A fost o perioadă în care credeam că nu mai pot. Eram proaspăt operată și zăceam la capul băiatului meu care era în comă după o criză prelungită de epilepsie.

Mă rugam lui Dumnezeu ca el să se trezească și să fie bine, dar și ca rezultatele biopsiei mele să fie negative și să nu sufăr de cancer, și vreau să cred că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile, băiatul s-a trezit și a fost ca prin minune bine, iar tumoarea mea nu fusese cancerigenă.

La fiecare criză pe care cel mic o avea, eu simțeam cum muream și cum înviam o dată cu respirația lui. Prima criză a avut-o la opt luni, în urma unui vaccin, iar a cincea criză și ultima, la trei  ani.

Medicii i-au prescris medicamente pentru epilesie,  iar eu le-am spus că prefer să mai aștept și că dacă va mai avea o criză voi începe tratamentul prescris de ei, dar din fericire nu a mai avut nici o criză.

Au trecut trei ani de atunci și mă rog  să mai treacă mulți ani de acum înainte fără crize.

La vârsta de trei  ani băiatul a fost diagnosticat și cu Autism infantil. Mi s-a spus atunci că e posibil să nu vorbească niciodată și mi s-a spus că are un retard sever.

Era închis  în lumea lui. Era extrem de agresiv cu mine și cu sora  lui, dar și cu el. Ne mușca, ne trăgea de păr, arunca după noi cu tot ce prindea, se mușca de mâini, își dădea cu pumnii în cap și cu capul de pereți, avea un urlet ca de sirenă, se trezea și de 15 ori pe noapte și demola casa, spărgea vaze și așa mai departe.

Nu știu de unde am avut puterea să suport. Am fost îndemnată chiar să îl internez  într-un așa numit ospiciu pentru copii.

I s-au prescris medicamente pentru liniștire, ca să doarmă noaptea, dar de frică să nu îi provoace o criză de epilepsie, nu i le-am dat.

A fost o perioadă de coșmar în care de multe ori nu vedeam nici o ieșire, dar am avut nervi de oțel și o răbdare cum nu aș fi crezut vreodată că pot avea.

Nu știu cum am reușit, dar puiul meu a ieșit din lumea lui, pregătit să învețe tot ce este necesar pentru a se dezvolta cât se poate de normal.

Are șase ani și până acum câteva luni nu vorbea. Acum vorbește, puțin, dar vorbește. Sunt atât de fericită încat nu mă pot exprima în cuvinte.

De mai bine de un an doarme  toată noaptea și e schimbat la 180 de grade.

Am un copil de șase ani, care se comportă ca unul de trei ani. Copilașul acesta m-a învățat că atunci când spun „Nu mai pot!”, abia atunci încep cu adevărat să pot.

Numai Dumnezeu știe  de ce afecțiune suferă. Pentru mine cele două  diagnostice ale lui sunt doar niște cuvinte pe o foaie de hârtie.

Prin ceea ce am relatat despre fiul meu nu aș vrea să se înțeleagă că încerc  să dau sfaturi părinților care au copii cu acelasi diagnostic.

Nu vreau ca cineva să se simtă neplacut citind aceste rânduri.

Copiii nostri sunt cu toți diferiți, chiar dacă au în comun un diagnostic, care poate de multe ori este pus greșit.

Știu că este un subiect delicat și mai știu că fiecare părinte face pentru copilul lui tot ceea ce crede el că este mai bine și am tot respectul și admirația pentru fiecare în parte.

Vă îmbrățișez cu drag și vă doresc să alegeți mereu să fiți învingători!

Bianca Neculicioiu – mamă specială

Distribuie!

Proiect coordonat de Lidia Leahu, președinte Asociația Abilidy

Mulțumesc pentru traducerea textului în limba engleză, Alexandra Nicoleta Predut, si Gianina Coras pentru verificarea textului!

 EN: The Scar, with Bianca Neculicioiu

I learned on my way that I can choose who I am. I choose to leave, i choose to remain down on the ground when life brings me obstacles and i expect others to feel sorry for me or choose to meet every challenge with hope, faith and power?

I chose to be strong. I chose to accept what I can not change and I learned that when I say: „I can!”, only then I can really start to can.

At the age of 14 years my life has prepared to me the first attempt. I became seriously ill by a kidney disease, I spent months in a children’s hospital, for many months.

I have endured terrible pain, I was undergoing surgery, after which I remained with a scar and I was sad for this reason, because I wanted to become a model and I knew that this scar candisadvantage me, but much louder grieves me another thing, dozens of abandoned children in the hospital.

Those who were with me in the room got attached to my mother in a special way.

It was very hard for us to leave them behind when I was discharged from the hospital, because I loved them and I wanted to can get everyone home, but unfortunately it was impossible.

Then I learned how important is the role of a mother in a child’s life and I swore that I would be an exemplary mother.

I left Romania at the age of 17 years, following my dream of becoming a model and despite the fact that I remained with a scar, I might even say ugly in the waist, i did not get myself discouraged and i climbed on the podium, showing even underwear, showing people that a body can be beautiful, even so, having scars.

I learned to wear that scar like a medal, as a prize received for all the endured pain.

Being among strangers, I wanted very much a family, so I got married and became a mother, very young.

Unfortunately, fate had decided to hit me very hard this time. My daughter, that I wanted with all my heart, was born with a severe heart malformation.

Her chances of survival were slim without surgery, which that in it’s turn brought no great expectations, only minimal chances.

I felt how my world crumbles and however I firmly believed that she will survive after the operation.

I did not want to accept another possibility, but unfortunately my hopes were dashed by a doctor look, being out of the operating room.

There was no need of words to understand that my daughter is not anymore. She died at the age of two months, taking with her a big part of my soul.

Then there was a very heavy period time for me, away from parents, away from all my loved ones.

My husband and I broke up after the daughter’s death and I spent most of the time at her grave. In a world so big I felt at home there, at her grave.

Some people I knew were afraid that I will lose my mind, and I was afraid too.

I spent many hours in her room, where i was rocking the empty trolley and did not want to break up with anything that belonged to her.

I just wanted to be alone, to live in an imaginary world, where my daughter still existed.

I felt how I hurt myself, but I could not find the strength to go on. I knew I must to get to reality.

One night I cried for hours holding her clothes. I was crying hysterically wallowing on the floor. I was mentally and physically exhausted and I was struggling with myself.

Part of me said to accept that she is no longer and that anything that I do would never bring her back, and the other part was not prepared to accept.

In the next morning I woke up lying on the floor and decided to end the my „madness”.

It was either to cry locked in a room rocking empty clothes forever or accepting what i can not change. I had to either stay down or to get up myself and I chose to get up, to face the pain that almost destroyed me and to live beautifully.

I have not forgotten the little one and I will never forget her any moment, but I was forced to learn how to live without her.

It’s been quite a long time until i was able to enjoy life again. I fell in love and I found a new family.

After six years from the death of my daughter I gave birth to another girl in perfect health, a miracle child for which I thank the good Lord every day, and three years later was born my little boy, the child who became my the best teacher of life.

When the children were four years and a half, respectively one and a half, our family fell apart. There were a lot of misunderstandings for a long time ago and we became two strangers who loved the same children.

I do not want them to grow up without their father and i hardly tried to find a balance for our relationship, but unfortunately you can not have positive results when the other gave up already.

Unfortunately, in many cases there is violence, domestic violence, which some mothers endure. I am sure that each one has its own reason.

I could not accept this thing and when I was physically assaulted by the father of my children, who beat me hard in front of the kids, I got up, I could not even cry, I dressed the children and I left without looking back, without any regret, without ever wish to come back.

I live through my children and for my children, and the despair that I saw it in their eyes at the times when their father hit me just because I was asking a question at the wrong time, I don’t want to see again on their face.

I did not want to believe that it will not happen again, as he promised, because I knew that it will happen again sometime.

The fact that i loved him and maybe deep down i still love him, not prevented me to give up to him.

I quit because I wanted for children a healthy environment, a peaceful and harmonious home, where there is no fear or terror, because that’s what a child feels when his mother is assaulted.

I wanted for my children to see in their mother a strong woman and certainly not a victim of domestic violence.

There are five years since i grow themalone, heavy years, but also beautiful five years, in which I felt powerless and also stronger than ever. Five years full of tears, hope, despair and new beginnings.

My little boy was diagnosed with Dravet’s syndrome (a rare form of epilepsy). My world crumbled again then, after that I got sick and was operated having a tumor in the stomach.

It was a time when I thought I cannot take it anymore. I was freshly operated and i was laying to my son’s head who was in a coma after a prolonged crisis of epilepsy.

I prayed to God that he would wake up and be fine, prayed also for my biopsy results to be negative and do not have cancer, and I want to believe that God heard my prayers, the boy woke up and he was well by miracle and my tumor was not carcinogenic.

At every crisis that the little boy had, I felt like I was dying and rising again in the same time with his breath. His first crisis had atthe age of eight months after a vaccine, and the fifth one and final crisis at the age of three years.

The doctors prescribed pills for epilepsy, and I told them that I prefer to wait and if he gets crisis again, i will start the treatment prescribed by them, but fortunately he did not have any crisis.

It have passed three years since then and I pray to pass many years from now on to come without crisis.

At the age of three years the boy was diagnosed with infant autism. It was told me that he may not ever speak and that he had a severe retardation. It was closed in his world.

It was very aggressive with me and his sister, but also with him. He was biting us, pulling our hair, throwing after us with everything that he took in his hands, he was biting our hands, giving punches to his own head and against the wall, it was a scream as the siren, waking up and 15 times a night to demolish house, breaking vases and so on.

I do not know where I had the strength to stand. I was even urged to get him hospitalized in a so-called children’s hospice.

They have prescribed pills for quiet, to sleep at night, but because of the fear not to cause him crisis, i have not given them.

It was a nightmare period that i often did not see any escape, but I had nerves of steel and a patience as I had not ever thought i may have.

I do not know how I escaped from this, but my baby got out from his world, ready to learn everything needed to grow as normal as possible.

He has six years and a few months ago did not speak. Now he speaks a little bit but he talks. I am so happy that I can not express in words.

For over a year he sleeps all night and he is changed 180 degrees.

I have a child of six years, which acts as one of three years. This baby taught me that when I say: „I cannot anymore!”, only then I can really start to can.

Only God knows of what disease he suffers. For me the two diagnoses of him are only some words on a sheet of paper.

By what I told about my son, I would not want to understand that i am trying to give advice to the rest of the parents of children that have the same diagnosis. I do not want anyone to feel uncomfortable reading this.

Our children are all different, even if they share a same diagnosis, which can often be made wrong.

I know this is a sensitive subject and I know that every parent doesfor his own child whatever he thinks is best and I have the whole respect and admiration for each one.

I embrace you all with love and i wish you to always choose to be winners!

Bianca Neculicioiu – Special Mom

Share!